Surprize

Vineri ne-am dus în parc, tocmai ne pregăteam să ne așezăm pe o bancă, când am văzut mișcare înr-un copac. O creangă s-a lăsat mult în jos și în clipa aia mi-am spus oare ce pasăre o fi așa de grea? Apoi am văzut ceva mic coborând iute pe trunchiul copacului, sărind în iarbă, sărind prin iarbă, deja știam cine era și mi-a plăcut să mă uit la ea cu ochiul liber. I-am arătat-o și lui Filip și am urmărit-o țopăind liniștită printre copaci. Abia apoi am scos aparatul și am focalizat să-i fac câteva poze. În prima abia focalizasem, când ea s-a hotârăt să se miște din loc.

Următoarele două sunt singurele fotografii pe care am reușit să le fa veveriței. Dar e mai mare bucuria că am stat și m-am uitat la ea  cu Filip pur și simplu așa, cu ochiul liber.

La copacii în care cuibăresc ciorile de semănătură nu mai era așa mare gălăgie, poate că exemplarele tinere au început să hoinărească și prin oraș și împrejurimi. Am văzut mai mult adulți pe sol.

Am tras cu urechea la conversația de mai jos:

- Poftă bună, draga mea!
   -Mhm, merfi, la fel fi fie!

- Auzi, dragă ce obiceiuri au oamenii.
- Afa. 
- Le-am găsit la gunoi. Auzi, fac așa ca niște liste.
- Afa.
- Și se trimit unii pe alții să aducă mâncare. 
- Afa. Fi?

- Și cum ar fi să te trimit eu pe tine să-mi aduci un cioc de râme potrivite, curățate de pământ?

- Puahahahahaaa! Hai că era să mă și-nec. 

- Hmmm. Chiar așa, cum ar fi?

(Ieșind un pic din poveste, trebuie să spun că în  prima fotografie sunt, de fapt, alte ciori, spre deosebire de celelalte 4 poze, iar cea care stă dreaptă în prima poză este un exemplar tânăr, mai are încă pene pe cioc.)

Aici am filmat o cioară de semănătură adultă la ora mesei:

Și o vrabie de câmp (Passer montanus):

Și un porumbel gulerat (Columba palumbus):

Iar aici, în altă zi, am fotografiat și filmat păsări din comunitatea de păsări din jurul blocului în care locuiește mama mea:

Vrabie de casă (Passer domesticus)

Vrabie de casă (Passer domesticus), mascul

De puțin timp au apărut graurii în comunitatea de păsări din zona în care locuiește mama, și-au făcut loc printre porumbei și vrăbii.

Aici, o frumusețe de graur pe care l-am filmat de la geam, gândindu-mă ce mi-ar fi plăcut să fiu eu omul din apartamentul ăla, să mă uit chiar atunci pe fereastră și să rămân așa, cu ochii mari, nemișcat:

Iar aici am filmat de acasă de la noi, din balcon, un pițigoi mare (Parus major), unul dintre cei care astă iarnă veneau la geam la semințe, căutând acum insecte la sol, printre și pe sub frunze, pentru el, perechea lui sau pentru puii lor. Pițigoii (de toate felurile, nu doar pițigoii mari) consumă foarte multe insecte, omizi, larve, melci mici etc, au un foarte important rol de sanitari ai grădinii.

Cel mai bun insecticid sunt păsările.

La sfârșit, să amintesc aici și câteva lucruri despre cărți și scris. Foarte pe scurt, pentru că am mai scris și pe Facebook, dar zic să le prind și aici, acasă.

A apărut în „Observator cultural” o cronică foarte frumoasă, scrisă de Alina Purcaru - „O altă lume, tot a noastră” -, din care am extras fragmentul următor:

Atipice ca orientare și stil pentru proza de la noi, jonglînd abil cu ipoteze ale transumanismului, dar și cu premisele dark, deschise de o nouă ordine, de tip panopticum, ficțiunile distopice ale Dianei Geacăr merită cu prisosință mult mai multă atenție și cititori care să le descopere lumile fabuloase. Aici, familiarul și nefamiliarul, plauzibilul și improbabilul fac niște perechi rar întîlnite, care spun foarte multe despre despre singurătatea din noi, despre alienare și deznădejde, despre nevoia de iubire și contact, dar și despre inocența noastră, despre speranțe și dorința de a găsi un sens și, eventual, cîteva tricks and tips, cu care putem sări la nivelul următor.

Găsiți cronica aici. Am adăugat linkul și în lista din stânga, sus, de sub coperta cărții.

Între timp am primit varianta tipărită a revistei de la doamna Doina Bănescu (mama poetului Constantin Virgil Bănescu), care mi-a și făcut bucuria de a mă anunța de apariția cronicii.

Și tot în „Observator cultural”, pe site, a apărut o primă parte dintr-o cronică scrisă de Cătălin Badea-Gheracostea, „SFada cu literatura. Între inovație, experiment și ideologie cu Diana Geacăr (I)”, din care am extras următorul fragment:

Volumul de proză fantastică Sirina și alți monștri din Saad (Casa de pariuri literare, București, 2021) al Dianei Geacăr este una din acele cărți care pot fi trecute pe harta fantasticii ca puncte de belvedere: pînă să ajungem la Sirina… a fost nevoie să citim/urmăm o anumită cale, citind Sirina… ni se dezvăluie o priveliște unică, apoi, cînd plecăm către următoarele lecturi de fantastică românească ne vom aminti de Sirina… într-un anumit fel, care va conține o comparație între Sirina… și fiecare carte care îi urmează.

Cătălin Badea-Gheracostea face și o scurtă introducere în literatura fantastică contemporană din România și, din literatura străină, amintește de genul New Weird. Sunt mare fan al literaturii New Weird, e o explozie de imaginație și de inovații tehnice, o citesc cu cea mai mare plăcere. Pe Kelly Link, scriitoare americană de proză scurtă, am descoperit-o acum mulți ani și prozele ei m-au dus, de fapt, la literatura New Weird, cu scrisul ei a început pasiunea mea pentru genul ăsta. Cu prozele ei stratificate, mereu surprinzătoare.

Apoi am ajuns la proza lui Jeff VanderMeer și a lui China Mieville (din care, deocamdată, am citit puțin, dar mi-a plăcut foarte mult romanul „The City & The City”).

Prin literatura New Weird, în primul rând în prozele scurte ale lui Kelly Link, mi-am descoperit plăcerea de a îmbina genurile (realism cu fantastic, realism cu SF, realism cu horror, sau de ce nu, realism cu toate) și de a căuta mereu un alt mod de a spune povestea, un cadru atipic, de a nu respecta regulile sau, mai bine zis, de a propune altele. Pe scurt, plăcerea de a face descoperiri.

Ca să lungesc un pic paranteza asta despre plăcerile scrisului, plăcerea de a scrie dialoguri firești, ca-n viață - unde oamenii rar sau accidental își spun lucruri mari, grele, esențiale, mai mult astupă goluri -, plăcerea asta, deci, o am de la Ernest Hemingway, iar cea de a sparge clișeele de la Terry Pratchett, care spunea că, dacă vrei să scrii literatură fantastică, nu e nevoie să te apuci să inventezi o lume nouă, cu harta ei, limba ei, religie și obiceiuri etc, ci e suficient să iei un lucru foarte cunoscut și să te uiți la el altfel, dintr-un alt unghi.

Foarte pe scurt acum, că mai sunt scriitoare și scriitori în proza cărora am descoperit alte plăceri. Și nu zic acum despre poezie. Hai să zic, totuși, că am descoperit recent poezia lui Louise Gluck și m-a fermecat. Cred că o să scriu altădată mai multe, visez să și traduc câte ceva. Deocamdată citesc și apoi recitesc fiecare poezie și fac o pauză ea. Tehnica și încărcătura emoțională sunt năucitoare. Când nu mai pot duce, mă opresc și citesc altceva.

Găsiți aici prima parte a cronicii lui Cătălin. Am adăugat link-ul și aici, pe blog, în stânga, sus.

Iar în revista „Familia” am răspuns la o anchetă despre muzică și scris.

Nu sunt mare ascultătoare de muzică, am câteva obsesii, în rest fur cu urechea din muzica pe care o ascultă Mircea, soțul meu, iar pentru scris am nevoie de liniște (și de imagini). Cam asta am spus, dar mai multe citiți aici:

Multe alte răspunsuri veți mai găsi în revistă, plus poezie, proză, cronici literare, interviuri, traduceri și top bestellers Cărturești:

E chiar frumoasă revista.