Cu cine m-am mai întâlnit eu duminică:
 |
| Graur (Sturnus vulgaris) |
Graurii s-au integrat perfect ]n comunitatea de păsări de la blocul mamei mele. Aici, unul dintre ei stă împreună cu porumbeii.
Mai târziu, graurul a venit și în dudul de la geam. De data asta, am deschis fereastra fără teama că îl va speria zgomotul.
L-am și filmat, sperând că o să mai cânte ca duminica trecută, dar nu, doar și-a aranjat penele și-a zis un cip! de vrăbie:
Vestea cea mare de astăzi este că s-au întors lăstunii de casă. Scriam în postarea trecută că abia așteptăm să vină. Și iată-i.
 |
| Lăstun de casă (Delichon urbicum) |
Am decupat și mai mult poza ca să se vadă lăstunul. Mi s-a părut impresionantă poziția lui, cumva în picaj, cu capul întors. Partea albă este pieptul și burta, partea neagră de la cap este ceafa și creștetul.
 |
| Lăstun de casă (Delichon urbicum) |
 |
| Lăstun de casă (Delichon urbicum) |
 |
| Lăstun de casă (Delichon urbicum) |
Tot din vestea săptămânii: s-au întors și drepnele! Știu că zboară împreună și cu lăstunii, dar nu mă așteptam să le fotografiez. Am crezut că-s tot lăsuni, mai ales că nu auzeam niciun țiuit, cum știu că fac ele. Nu se auzea decât gâlgâitul delicat al lăstunilor.
Sunt spectaculoase drepnele, își duc cam toată viata în zbor. În afara de perioada cuibăritului, mănâncă (insecte), dorm și se împerechează în aer. Nu au contact cu solul, așa că, dacă vedeți vreuna pe pământ, în mod sigur are nevoie de ajutor. Asta înseamnă să o duceți la un centru specializat (eu știu de pe Fb de Inițiativa "Drepneaua neagră" România, aflată în București), drepnele sunt păsări foarte sensibile, iar hrană lor constă numai din insecte.
Semne clare de identificare: drepnele nu au niciun pic de alb pe corp, iar aripile lor, în zbor, au formă de bumerang. Numai aripile drepnelor au forma asta.
 |
| Drepnea (Apus apus) |
Aici n-aș putea să vă spun cine e. Am văzut o pasăre mare dând rotocoale în aer, sus de tot, pe unde zburau lăstunii și drepnele, exact ca o pasăre de pradă. Dar, chiar dacă zbura lent, nu am reușit să fac poze mai clare. Să fie vorba de un corb? Știu că aripile corbului, în zbor, se termină cu pene clar separate, ca niște degete, și că au coada în formă de romb. Dar și la cioara de semănătură se văd penele așa.
Dar nu-mi vine să cred, totuși, că e corb. Ce să caute un corb deasupra orașului? Să fi auzit el oare cât de mult îmi doresc să văd unul?
Chiar dacă e neclară, am pus poza ca să se vadă forma cozii. Mie mi se părea mai spre romb, dar acum cred că e doar rotunjită, așa cum au ciorile de semănătură. Să fi fost o cioară de semănătură? Dar ce căuta ea oare atât de sus?
Pentru că sunt prea multe informații lipsă, această pasăre sigur va deveni ficțiune. La un moment dat, când voi avea nevoie de ea, o voi chema într-o proză scurtă sau într-o poezie.
O altă bucurie urmează. Când m-am întors de la cumpărături, i-am auzit mai întâi cântând. Știam precis cine cântă așa, ca și cum se lovesc repede și delicat niște bile de sticlă. M-am oprit repede pe trotuar, cu plasa la picior, am scos aparatul și l-am căutat. Supriză! Erau doi. Și fix în aceeași salcie în care anul trecut am pozat pentru prima dată un sticlete.
Am văzut că sunt doi abia când și-au luat zborul. Cât timp am făcut pozele, am crezut că fotografiez doar unul. Nu am mai apucat să-i înregistrez cântând, pentru că nu au mai cântat câte clipe au stat așa, cocoțați în vârful salciei.
 |
| Sticlete (Carduelis carduelis) |
La sfârșit, câteva cuvinte despre ce s-a mai întâmplat cu Sirina și alți monștri din Saad (Casa de pariuri literare, 2021). Au apărut pe site-ul Observatorului cultural toate părțile cronicii scrise de Cătălin Badea-Gheracostea: Partea I, partea a II-a și partea a III-a.
Ultima parte se termină așa:
Toate tezele „la zi” (identitatea sexuală sau de specie, cui aparține vina pentru orice – lui „Homo Sapiens” –, sfîrșitul lumii) sunt încheiate de către Diana Geacăr, îndrăznesc să spun, anti-tezist, în afara feminismului și postumanismului (la modă), într-un paragraf de un umanism clasic, deconcertant:
„[…] Ciappa o va prinde de pulpă cu degetele ei lungi și păroase și, cu buze țuguiate, îi va spune:
― Hu-man.
Apoi ea și puiul ei […] o vor urma pe Sirina. […] mulți oameni și mulți monștri va mai cunoaște Sirina, va bate orașe și sate împreună cu prietena ei, Ciappa, pe care o va învăța limba oamenilor. Cuvinte simple mai întîi […] Apă, mîncare, foc. Poate că asta înseamnă să fii om, și-a spus Sirina. Să ai grijă de celălalt. (sublinierea mea). Fie el femeie, fie ea bărbat.” (pp. 219-220).
Cartea este mult mai stabilă ca roman, decît ca grupaj de povestiri cu lume comună. Poetica New Weird unifică; personajele feminine puternice au predecesoare în SF-ul nostru recent la Ana-Maria Negrilă, iar în New Weird-ul nostru, la Doina Roman, ambele în romane. Iluzia referinței fantastice, după personajele „specii” consacrate în basme, este destrămată treptat, o dată cu construcția de lume, care devine un scop mai important decît trama, chiar mai pregnant decît la Flavius Ardelean, Alexandru Voicescu, Marian Coman.
Sirina și alți monștri din Saad, romanul Dianei Geacăr, este o racordare reușită a fantasticii românești la cea mondială. Ar merita mai mulți cititori, întocmai cum un punct de belvedere are mai mulți turiști.
Și am primit două cărți pe care le-am tradus anul trecut: Băieți ca tine (Juliana Stone) e pentru adolescente și adolescenți, iar Victor de la ziar (Vince Vawter) e cam pentru toate vârstele. Ambele au apărut la Editura Booklet.
Victor de la ziar e continuarea romanului Băiatul cu ziare, apărut tot la Booklet și tradus tot de mine.
 |
| "Băieți ca tine", coperta a IV-a |
 |
| "Victor de la ziar", coperta a IV-a |
Comments
Post a Comment