Skip to main content

Despre curaj

"The problem is my writing has guts, but I don't", scria Anne Sexton într-o scrisoare, și despre curaj vreau să scriu și eu aici, despre scrisul meu, care m-a scos în lume de multe ori anul ăsta.
Pentru că nu prea am stare - de timp nu mai zic - să scriu iar jurnal, mi-am făcut un obicei din a-mi nota în telefon idei, conversații, vise, versuri, titluri, fragmente, pe care le folosesc ca pe niște stimuli, niște declanșatoare care să scoată la lumină amintirile întregi. Funcționează uneori.
Nu știu dacă o să fac o astfel de retrospectivă în fiecare an - am mai făcut și anul trecut- , dar, deocamdată, e un bun exercițiu pentru mine. 

Festivaluri și lecturi:

Prima ieșire în lume. București, Festivalul Internațional de Poezie, ediția a IX-a, 14 mai. Am citit din "Dar noi suntem oameni obișnuiți" (Cartea Românească, 2017), în Tramvaiul 26.
Alături de: Olga Ștefan, Andrei Dósa, Svetlana Cârstean, Elena Vlădăreanu, Anastasia Gavrilovici, Violeta Savu.
Cea mai frumoasă amintire: faptul că am reușit să o duc la capăt.





În iunie am fost la Arad, la festivalul internațional de literatură Discuția Secretă, ediția a V-a. Organizatori: Centrul Municipal de Cultură Arad, GMMC. Directorul festivalului: Cătălin Lazurca. 
Am citit din "Dar noi suntem oameni obișnuiți". Alături de: M. Duțescu, Vlad Moldovan,  Filip Florian, Miron Zownir.

Cele mai frumoase amintiri:
- primul zbor cu avionul, despre care am scris și aici;
- scriitorul Atilla Bartis m-a felicitat pentru poemele pe care le-am citit. Bineînțeles că m-a emoționat teribil.


În timpul lecturii de la Joy's, fotografie de Ciprian Hord 


Titlul unui poem din volum, fotografie de Ciprian Hord


Cu Elena Vlădăreanu și Bogdan Coșa, fotografie Ciprian Hord


Și pantofii mei roșii, pe care mi i-am cumpărat special pentru eveniment, ca să mă ajute să mă țin întreagă și să nu pice vreo casă pe mine, cum mi s-a mai întâmplat în "Vrăjitorul din Oz". Fotografie de Ciprian Hord


Pe 1 şi 2 septembrie, la a IX-a ediţie a Zilelor de Poezie „Constantin Virgil Bănescu“. Festivalul este organizat de doamna Doina Bănescu și domnul Constantin Bănescu și a avut loc la Pucioasa. Am făcut parte din juriul concursului (detalii despre câștigători aici) și am avut o lectură. Tot din "Dar noi suntem oameni obișnuiți".
Cea mai frumoasă amintire: pentru prima dată, m-am simțit liniștită în timpul unei ieșiri în lume. 


Fotografie făcută de mama, Ioana Geacăr


3-7 octombrie, Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, adică Filit, ediția a VI-a. Scriitori, traducători, jurnaliști etc. Sute de invitați. Feedback grozav.
Nicăieri și niciodată nu am avut un sentiment atât de copleșitor, pe care l-am simțit tot timpul, acel sense of belonging.


În timpul lecturii de la Noaptea Alba a Poeziei, fotografie de Alexandru Vakulovski


  Cu Alina Purcaru și Andra Rotaru, fotografie de Alina


 Cu Andra Rotaru, lângă Casa Poeziei de la Filit, într-o pauză de respirație

Anastasia Gavrilovici, Nicoleta Nap, Alina Purcaru,  eu și Andra Rotaru, fotografie de Claudiu Komartin



 Cu Marin Mălaicu-Hondrari,  revedere după vreo 9 ani, fotografie de Alina Purcaru



 Din timpul lecturii mele și a lui Alex Văsieș, moderator Claudiu Komartin



La Filit l-am întâlnit și pe domnul profesor Gheorghe Cirstian, iubitor de poezie, coordonator al atelierului de poezie L.ink, și am primit antologia aniversară L.ink (25), pe care am prefațat-o.



2 noiembrie, lectura de la Dr. Nicu's Skyzoid Poets din Tipografia, Brașov. Am citit alături de Cosmin Perța și Vladimir Ciolan.
Cea mai frumoasă amintire: am fost cu familia și Filip m-a ascultat citind.




Cu Robert G. Elekes, moderatorul evenimentului. Fotografii făcute de mama


23 noiembrie, la Biblioteca "Ion Heliade Rădulescu", în Târgoviște, am citit eu - tot din volum - și Claudiu Komartin și am răspuns amândoi la întrebările publicului.
Un eveniment pus la cale de Emanuela Ignățoiu-Sora și Fundația Comunitară Dâmbovița. 
Mare bucurie pentru mine, să citesc în orașul meu pentru prima oară.
Cea mai frumoasă amintire: am fost stăpână pe mine în timpul lecturii.



Selfie cu Claudiu Komartin, după lectură și  discuții 


În reviste:

Poeme dintr-un viitor volum au apărut în Crevice și în Prăvălia Culturală, unde sunt însoțite de picturile mele din seria "Girl and her Dog, Anxiety".

Am mai publicat o proză scurtă în Crevice,  "Pavilionul cu reptile", și alta, care se numește "Adormita", în revista "iocan". Ambele proze fac parte din cartea apărută  anul asta, "Cine locuiește la subsol".


Cărți:

Volumul de proză scurtă, "Cine locuiește la subsol" (Paralela 45, 2018). Am scris despre lansare aici, am transcris ce au spus despre carte Octavian Soviany și Cosmin Perța. Și despre carte am tot scris pe blog, așa că nu mai zic nimic. Pun poza asta în care pare că explic cum se taie ceapa în stil julien.



Selfie cu Cristina Ispas, după lansare

Cea mai mare bucurie legată de apariția cărții: faptul că pe copertă este pictura mea (mai bine zis, o parte din ea), prima din seria "Girl and her Dog, Anxiety", care se numește: "OK, I'm home now. How do I get in?". Am tot pomenit-o și pe blog, apare întreagă și în postarea despre lansare. Și aici, unde am pus un fragment mai mare din carte.



Traduceri:

Am tradus mai puțin anul ăsta, cred că numai două cărți (pentru copii, din franceză, pentru Editura Booklet) și, din engleză, un volum de poezie, "prințesa se salvează singură în povestea asta", de Amanda Lovelace, publicat de Cartea Românească.

Am tradus un poem de W.  H. Auden pentru "Poesis Internațional". L-am pus și aici.

Tot din limba engleză, am tradus pentru "Levure Litteraire"  un interviu cu poetul Ilya Kaminsky, realizat de scriitoarea Rodica Draghincescu. Mi-a plăcut mult și a fost o bucurie să îl traduc.

Și ceva ce o să apară anul viitor.


Explozii de artificii:

Poeme din volumul "Dar noi suntem oameni obișnuiți" mi-au adus un loc printre cei cinci finaliști ai concursului "Lidia Vianu Translates", ediția a doua. Așadar, câteva poeme din volum vor fi traduse în limba engleză de doamna Lidia Vianu și publicate într-un volum, alături de poemele celorlalți finaliști: Mălina Romiţa Constantin, Emil Nicolae, Ioan Es Pop, Floarea Ţuţuianu.
Dar am scris mai mult aici.

Romanul meu pentru copii "Ce văd dragonii" a primit mențiune specială la concursul de manuscrise organizat de Editura Polirom, aflat la prima ediție. Va fi publicat în primăvara anului 2019 și va intra în colecția Junior a editurii, alături de romanul câștigător, "Vrăjitorul dințos", de Călin Torsan.
Juriul a fost format din Veronica D. Niculescu, Raluca Selejan și Oana Doboși-Potcoavă de la Librăria La Două Bufnițe din Timișoara și din membrii redacției Polirom Junior.
Mai multe detalii aici.


Înainte de încheiere, niște  descoperiri și obsesii noi:

"Sapiens" și "Homo Deus", de Yuval Harari. Super cărți. M-au trezit.

"Stoner", de John Williams (Polirom, 2016). Un roman absolut mi nu nat.
L-am citit în două zile, abia îmi trăgeam răsuflarea, că prea de multe ori mi-a rupt inima, și când nu puteam citi, mă gândeam la roman.
"Ajunsese la acel moment al vieții când,  din ce în ce mai insistent, îi trecea prin minte o întrebare atât de copleșitor de simplă, încât nu era capabil să-i facă față."
"Sharp objects", cartea (de Gillian Flynn; W&N,  2018) și serialul. 
"Sharp objects" e un roman scris impecabil, într-un stil limpede, înfiorător, tăios. O poveste gotică în împrejurări contemporane, care pune multe probleme (practicile din crescătoriile de animale, de ex), demontează stereotipuri sociale (femeia e victimă, bărbatul e puternic, dragostea e un sentiment salvator și nu am timp să scriu câte altele) și arată lucrurile dintr-un alt unghi,  sub lumina aspră a zilei. E foarte, foarte bun.
Și mi-a plăcut mult să fac comparația cu serialul, îmi place în general să fac comparația între carte și film, să văd ce au adăugat și ce au tăiat și să înțeleg de ce, și mi-a părut rău că nu am găsit în roman finalul ăla perfect din serial: "Don't tell momma. "
Fragmentele mele preferate:
"Once I was standing on a cold corner in Chicago waiting for the light to change when a blind man came clicking up. What are the cross streets here, he asked, and when I didn't reply he turned toward me and said, Is anybody there?
I'm here, I said, and it felt shockingly comforting, those words. When I'm panicked, I say them aloud to myself. I'm here. I don't usually feel that I am. I feel like a warm gust of wind could exhale my way and I'd be disappeared forever, not even a sliver of fingernail left behind. On some days, I find this thought calming; on others it chills me.”


“Sometimes I think illness sits inside every woman, waiting for the right moment to bloom. I have known so many sick women all my life. Women with chronic pain, with ever-gestating diseases. Women with conditions. Men, sure, they have bone snaps, they have back aches, they have a surgery or two, yank out a tonsil, insert a shiny plastic hip. Women get consumed.”


"The Witcher 3: Wild Hunt", joc pe calculator;








Geralt of Rivia, the witcher. My screenshots 

Am recuperat zilele astea, mi-am reluat jocul, am dus la capăt o misiune, am început alta - I effing hate Drowners, like I hated Falmers in Skyrim! - m-am simțit grozav.
Și mi-am comandat cărți din seria The Witcher și abia aștept serialul, care o să înceapă în 2019.
Cu gândul la cărțile despre Geralt of Rivia, pe care le aștept cu uriașă bucurie, mă simt pregătită să citesc ultima parte din "A dance with dragons", de George R. R. Martin. Am tot amânat-o pentru că nu aveam curaj să termin seria "A song of ice and fire" (obsesia de anul trecut). Să termin de citit ce a fost publicat adică, știind că mai durează până apare următorul volum.

A, și hainele albe. Și părul roz.


2018 a fost, deci, încă un an minunat. Încă un an ireal. Așa cum mi s-a părut și 2017Uneori mă gândesc că trăiesc cei mai frumoși ani și că trebuie să mă bucur cât de mult pot.
Sunt plină de bucurie și de recunoștință.
La mulți ani!

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Despre „Ce văd dragonii”

„Ce văd dragonii”, romanul meu pentru copii apărut la Polirom, în colecția Polirom Junior, în 2019, a primit o recenzie (atât în română, cât și în engleză) care m-a bucurat.  Mă bucur când primesc feedback de la cititori, ca tot omul, iar bucuria e și mai mare atunci când văd că dialogul dintre carte și cititor a mers bine, limpede. Copiez recenzia aici, pe blog, cu acordul Georgianei L. Gheorghe, autoarea ei, și mă duc pe balcon, cu binoclul și aparatul, dar nu cred că pozez vreo pasăre din comunitatea noastră azi, a bătut vântul tare, bate așa de trei zile, doar pe șoimul rândunelelor îl aud din când în când. „Este un roman scris de Diana Geacăr. Povestea se axează pe încercările unui grup de copii de a-și aduce aminte cine sunt în timp ce călătoresc în lumea jocurilor pe calculator. Autoarea își atrage cititorii prin stilul simplu care poate să fie înțeles de toți. Romanul în sine este un amestec de Aaron Stone, Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, Bezna. Povestitorii din cona

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,