Vineri, la ora 21, pe terasa clădirii Magheru One, la penultima nocturnă de poezie, a venit multă lume și atmosfera a fost super. ARCENii au citit poezii de-ale mele, din "Frumusețea bărbatului căsătorit" (Vinea, 2009) și din "Dar noi suntem oameni obișnuiți" (Cartea Românească, 2017), și de-ale lui Cosmin Perța.
Mi-a plăcut foarte, foarte mult cum au citit și le mulțumesc pentru invitație și pentru starea pe care mi-a adus-o lectura lor.
Apoi am citit și noi, invitații, câte trei poezii - eu din "Dar noi suntem oameni obișnuiți", Cosmin din "Cântec de leagăn pentru generația mea" (Paralela 45, 2018).
Daniela Luca a și filmat lectura mea și a lui Cosmin - și m-am bucurat și îi mulțumesc. Poate fi văzută pe Facebook, aici.
Pe urmă, ARCENii ne-au pus întrebări despre începuturi, când și cum ne-am apucat de scris, cum a fost trecerea de la poezie la proză, dacă scriem zilnic etc.
Dintre toate răspunsurile pe care le-am dat - grăbite sau poticnite, ca de obicei, că zeu sunt numai în fața laptopului -, o să-l dezvolt aici pe cel despre scrisul zilnic, pentru că are în el ceva ce mă cam macină, cred. Da, scriu zilnic, oricât de puțin, fie și numai o propoziție, o idee. Scriu pe telefon când nu am timp să mă așez la laptop. Notițe scriu numai în telefon, de curând tot caut să mă întorc la obiceiul de a-mi scrie ideile în caiet, obicei pe care îl aveam înainte de nașterea fiului meu. Ei, și pe la începutul vacanței de vară am zis așa, vara asta sigur o să stau să scriu la noua carte de proză scurtă, cine știe, poate o și termin. Dar am stat cam tot timpul în realitate, cu familia, cu soțul meu, Mircea, și cu fiul nostru, Filip, am ieșit în fiecare zi cu Filip la joacă în fața blocului, ca pe vremea mea, pentru că e o tradiție care nu trebuie să dispară.
Scurtă paranteză: în fata blocului nu e ca într-un spațiu de joacă dotat cu tot felul de tobogane și leagăne, da, spui că nu ai ce face, dar tocmai de-asta e frumos, că îți solicită imaginația, să lucrezi cu ce găsești. În fața blocului mai schimbi o vorbă cu o pisică, un cățel sau un vecin, alergi fluturi primăvara și numeri melcii după ploaie vara, te joci pititea cu alți copii și te ascunzi după mașinile parcate, desenați cu creta colorată pe asfalt, dați pase cu mingea sau faceți întreceri cu trotineta. Joaca la bloc e cea mai frumoasă.
Iar când nu am stat în realitate, am preferat să citesc saga Witcher și să mă joc Witcher 3.
Și uite așa a trecut vara și nu am avut timp să mă așez la laptop, dar nicio clipă nu am încetat să mă gândesc la personaje, la povestea lor, la universul lor. Amărâtă un pic, la sfârșitul vacanței mi-am descărcat notițele și fragmentele din telefon în laptop. Și mi-a venit să râd. Nu am scris la proze vacanța asta, dar am scris notițe. Douăsprezece pagini de notițe.
De-acum trebuie să le dezvolt.
E drept că nu m-am grăbit să termin cartea și pentru că nu aveam unele lucruri clare în minte, dar simt că între timp, pentru că nu m-am mai gândit la ele, s-au limpezit.
Și, întorcandu-mă acum la nocturna de poezie ARCEN, seara s-a încheiat cu un alt moment de lectură: eu și Cosmin am citit câte alte trei poezii. Eu am citit trei poezii din volumul în lucru, cel despre care am pomenit în postarea anterioară, pe blog: "Nu mă pune la inimă, am suflet tare", "Minte turbată, zâmbet de fată" și "Mărește imaginea și bucură-ți ochii". Prima e pe blog. Celelalte două au fost publicate în "Crevice" și "Prăvălia culturală", împreună cu alte câteva poezii din volumul în lucru, dar vineri seara a fost prima dată când le-am citit în public, la nocturna de poezie ARCEN.
Cosmin a încheiat seara cu o poezie scrisă pentru un performance, în limba engleză, cântată pe ritm de nursery rhymes, dar cu un conținut întunecat ca adevărul. Bun efect. M-am trezit cântând prin casă Seim șiiiiit, seim cau (same shit, same cow). În minte, desigur.
Momentele de lectură și de dialog au fost alternate cu momente muzicale de care s-a ocupat Alexandru Anghel.
Și de câteva autografe.
Daniela Luca a filmat și lectura de la final. O găsiți pe Facebook, aici.
Dar trebuie să spun neapărat aici că până seară, până să ajung la lectură, am povestit și am băut o cafea cu Diana Iepure, super PR-ul Editurii Paralela 45, la Colosseum, în pasajul de lângă Universitatea din București, un loc de care îmi amintesc cu mare drag, mai ales pentru că, undeva prin era cretacică, acolo am mâncat pentru prima oară supă de pui a la grec, care de atunci a rămas una dintre preferatele mele (și de curând a devenit și una dintre preferatele lui Filip), un loc despre care am scris în proza "Autoapărare" din "Cine locuiește la subsol", pentru că atât de cald mi-a rămas în memorie, încât l-am folosit ca sursă de inspirație.
M-a mai filmat citind fragmente din carte, ne-am plimbat, am ajuns și prin Cișmigiu, unde nu mai fusesem din era jurasică.
Ne-au mai rămas multe de povestit, așa că ne-am spus ca data viitoare să ne întâlnim și la Castel, un restaurant cu terasă unde mă duceam când eram tânăr dinozaur.
Și tot în jos, pe scara timpului, înainte să mă întâlnesc cu Diana Iepure, cât timp m-am plimbat singură prin București, am avut parte de suficiente scene care să-mi amintească de faptul că nu-mi place deloc realitatea acestui oraș, că-mi dă aceeași stare de isterie, mă face să nu mă simt în siguranță și mă obligă să fug de singurătate, pentru că dacă stai prea mult timp singură într-un loc, devii pradă. Pentru cineva care se apropie de tine ușor, dar tu vrei să ai gânduri bune și-ți spui că vine să-și stingă țigara în scrumiera atașată la coșul de gunoi, mai ales că arată totuși ca un om cât de cât normal, dar nu, se oprește aproape de tine și îți cere bani, iar când te îndepărtezi, dă să vină după tine.
Dar să mă concentrez pe scenele frumoase. Și cea mai frumoasă a fost la Cărturești, la etajul cu literatură pentru copii, unde era și un labrador care, după ce l-am întrebat de la distanță ce face, a venit la mine să-l mângâi.
Comments
Post a Comment