Vineri, 6 septembrie, de la ora 21, eu și Cosmin Perța o să citim la penultima nocturnă de poezie ARCEN (Magheru One, București). Mai multe detalii aici.
O să citesc și poezii mai noi și cred că o să le încep cu „Nu mă pune la inimă, am suflet tare”, scrisă în 2017, după volumul „Dar noi suntem oameni obișnuiți” (Cartea Românească, 2017). Poezia asta a însemnat începutul unui nou volum - monologul unui om îndreptat spre un dumnezeu. Pentru că mă apucasem de citit Biblia în întregime (și încă nu am terminat-o). Și, mai ales, pentru că după ce am terminat de scris „Dar noi suntem oameni obișnuiți”, mi-am spus bun, e gata cartea, am controlat emoția în scris, dar pe mine tot mă doare.
Și cum poți ilustra mai bine durerea și singurătatea pe care ți-o aduce, decât vorbindu-i cuiva care nu te aude?
Și un feedback care m-a bucurat foarte tare: "Cine locuiește la subsol" (proză scurtă, Paralela 45, 2018) a apărut săptămâna asta în "Libertatea", la rubrica Recomandările culturale ale săptămânii. Copiez aici un fragment din recenzia scrisă de Mirela Petre:
"Diana Geacăr dă voce în mod special unei anumite părți a populației: femeile. Sigur că s-a mai scris despre femei și despre lume așa cum o experimentează femeile, dar puțin așa cum o face această scriitoare. Lasă deoparte eufemismele și alte formulări delicate, folosite pentru a nu ofensa, și vorbește direct, fără ocolișuri și reformulări, despre cum se simte să fii femeie în lumea noastră contemporană. Are multă forță, iar dacă deranjează, nu-i pare rău, probabil nici nu se gândește la asta, căci e atentă la adevărul personajelor ei.
Apropo de personaje, sunt femei în care stă multă furie, fete care ajung femei, în ciuda lumii violente în care cresc, chiar dacă cu câteva cicatrici, femei care iubesc fără jenă, femei care beau ca să-și amorțească furia, femei care-și ajută prietenele purtându-le copilul în pântece, femei care trăiesc o poveste de dragoste ideală cu personajul unui joc virtual."
Întreaga recenzie poate fi citită aici.
O să citesc și poezii mai noi și cred că o să le încep cu „Nu mă pune la inimă, am suflet tare”, scrisă în 2017, după volumul „Dar noi suntem oameni obișnuiți” (Cartea Românească, 2017). Poezia asta a însemnat începutul unui nou volum - monologul unui om îndreptat spre un dumnezeu. Pentru că mă apucasem de citit Biblia în întregime (și încă nu am terminat-o). Și, mai ales, pentru că după ce am terminat de scris „Dar noi suntem oameni obișnuiți”, mi-am spus bun, e gata cartea, am controlat emoția în scris, dar pe mine tot mă doare.
Și cum poți ilustra mai bine durerea și singurătatea pe care ți-o aduce, decât vorbindu-i cuiva care nu te aude?
Și un feedback care m-a bucurat foarte tare: "Cine locuiește la subsol" (proză scurtă, Paralela 45, 2018) a apărut săptămâna asta în "Libertatea", la rubrica Recomandările culturale ale săptămânii. Copiez aici un fragment din recenzia scrisă de Mirela Petre:
"Diana Geacăr dă voce în mod special unei anumite părți a populației: femeile. Sigur că s-a mai scris despre femei și despre lume așa cum o experimentează femeile, dar puțin așa cum o face această scriitoare. Lasă deoparte eufemismele și alte formulări delicate, folosite pentru a nu ofensa, și vorbește direct, fără ocolișuri și reformulări, despre cum se simte să fii femeie în lumea noastră contemporană. Are multă forță, iar dacă deranjează, nu-i pare rău, probabil nici nu se gândește la asta, căci e atentă la adevărul personajelor ei.
Apropo de personaje, sunt femei în care stă multă furie, fete care ajung femei, în ciuda lumii violente în care cresc, chiar dacă cu câteva cicatrici, femei care iubesc fără jenă, femei care beau ca să-și amorțească furia, femei care-și ajută prietenele purtându-le copilul în pântece, femei care trăiesc o poveste de dragoste ideală cu personajul unui joc virtual."
Întreaga recenzie poate fi citită aici.
Comments
Post a Comment