Diana Geacăr

Mi-am dat seama că nu am scris aici, tocmai aici, acasă, despre o super mare bucurie: volumul de povestiri „Sirina și alți monștri din Saad” o să apară în 2021 la Casa de Pariuri Literare. Am mai scris pe blog, cred, că m-am apucat la un moment dat, în timp ce scriam la carte, să desenez personajele, ca să le văd mai bine (zise lupul din poveste). Tot pe atunci am făcut și hărți și alte notițe, care să mă ajute la worldbuilding. Sirinei i-am făcut două portrete, acesta e al doilea. De fapt, dacă mă gândesc bine, cred că și celorlalți tot două portrete le-am făcut, cum îi vedeam pe la început, și cum am ajuns să-i văd când mă apropiam de final, când îi cunoșteam mai bine. Un scurt fragment azi, din a doua povestire din volum, „Sirina din Saad”: Sirina nu știa că fața pe care le-o arăți oamenilor le spune acestora cum să se poarte cu tine. Nu numai că le dictează comportamentul, dar le dă și dreptul. Nu ştia că asta e una dintre regulile lumii în care intrase și că, drept consecinț...

6 dec 2020 După ce ne-am trezit astăzi și am cotrobăit în ghete, să vedem ce ne-a adus Moș Nicolae, am intrat în bucătărie - eu, băieții au rămas la joacă. La geam era liniște. M-am uitat de-aproape, nu mai era nicio sămânță. Ora 9. Au venit foarte devreme azi, vreme mohorâtă și foarte frig. Am pus repede multe semințe, am închis geamul, am pus de cafea. Imediat am văzut mișcare. Un pițigoi se prinsese cu picioarele de perete, într-o parte a geamului și a început de acolo să piuie tare. Parcă dădea semnal că a apărut mâncarea și chiar cred că a fost așa, pentru că imediat au țâșnit din copacul din apropiere, unul după altul, ceilalți pițigoi mari. Veneau, luau o sămânță și se întorceau în copac să o mănânce. O țin între gheare și o sparg cu ciocul. Aproape toți fac asta, nu mănâncă la geam, dar e unul, sau poate sunt doi - nu știu, e greu să diferențiezi pițigoii -, care face exact asta, ține sămânța între gheare și o sparge chiar acolo, pe pervaz. E o bucurie să-i văd atât de aproape ...

Păi ce faci, Diana, și-n vise ți-e frică? m i-am spus cu p ărere de rău că iar m-am împiedicat   singură. Și-apoi am făcut ce fac în fiecare zi: am căutat să înțeleg cine eram în momentul   conflictului. Hai să ne-amintim ce vedea conștiința din vis: întuneric, pământ plat și nesfârșit. Cenușiu.   Și liniștea care umple lumea fără cuvinte. Singura lumină, limitată și tulbure, cădea în praf din ochii ei.   Era un rover. Eram un rover și venisem pe Lună să mor. Nu-i era frică deloc. Apoi am preluat controlul.

Hello , humans! O cioară grivă și un uliu păsărar, chiar pe la bloc! De fapt erau mai multe ciori grive, vreo 4 sau 5. Le-am văzut din bucătărie aterizând în copac - și mi-am spus că le-o fi atras mișcarea pițigoilor, care tot veneau la semințe -, am fugit după aparat, apoi am năvălit în balcon, le-am făcut niște poze, cu bucurie că le văd atât de-aproape, apoi, mutând aparatul spre alte crengi și așteptându-mă să văd o altă cioară grivă (era la început ascuns de crenguțe), am dat cu ochii de uliu. Știu că au aterizat în copac împreună și că au plecat tot împreună, iar cât au stat în el, atât ciorile, cât și uliul, au fost liniștiți. Dar am aflat (de la Păsări din România) că între ciori (grive și nu numai) și ulii sunt conflicte teritoriale, ceea ce am văzut eu e foarte posibil să nu fi fost o ședere de plăcere, ci doar o scurtă pauză. Singurul semn pe care l-am putut observa: uliul și-a luat zborul primul, ciorile imediat după el. Nu am putut să-i mai urmăresc cu privirea, să aflu ma...

     (Poză cu Luna, cu Pământul n-am decât imagini din vise :) ) Psihologii spun că astronauții care s-au întors de pe Stația Spațială Internațională suferă   de efectul vederii de ansamblu: au văzut pe  geam bila albastră atârnând în hău plină   de viață și de-atunci simt că trebuie protejată; granițele și conflictele nu mai au importanță.    Eu zic că vederea asta specială o au toți oamenii care s-au întors cândva din depresie. În fiecare zi văd pe geamul balconului  un bătrân orbitând, dimineața și seara, în jurul  blocului: târâș, în baston, lună de lună, ca să se-ntoarcă dintr-un AVC. Acum are și mască de protecție. De ce  se luptă el  atât, și pentru ce? Și iar văd  totul limpede:  Mama, și tu o să mori?   Da, puiule, dar mai e mult până  atunci. Nu! N-o să mori, nu-i așa? Da. N-o să mor, puiule. 

Cred că e a doua săptămână în care ne vizitează pițigoii la geam. Ce-am învățat în timpul ăsta? Că vin în jurul prânzului, până atunci îi aud și-i văd țâșnind prin copacii din jurul blocului, dau mai întâi o raită, probabil caută mai întâi mâncare prin ei. Apoi ajung la noi și devorează semințele decojite de floarea soarelui. Le adoră. M-am obișnuit să le pun în două locuri, o grămăjoară de semințe pe pervaz, pur și simplu, și alta presărată în hrănitoare. Le place mult hrănitoarea mea improvizată, scăfârlia dovleacului sculptat de Hallowen, unsă cu unt de arahide și presărată cu amestec de semințe de floarea soarelui, de dovleac, susan și in. Mănâncă și semințele de dovleac, iar când s-au terminat și astea, le-ncearcă și pe cele de susan. Dar iubirea lor cea mare sunt semințele de floarea soarelui, și bine că m-am lămurit, să știu ce le ofer de acum înainte, tot trebuia să refac proviziile. Ieri au venit în număr mare, se prindeau cu piciorușele de zidul blocului, să-și aștepte rândul...

- Toate ciocurile la mine! Oamenii au luat-o razna! E timpul să punem gheara în prag. E timpul să cucerim lumea! Lumea e a noastră de-acum! Lumea e a noastră oricum! - Da! Așa este! Noi am fost aici primele! - Păăă-sări! Păăă-sări! Păăă-sări! - Lumea păsărilor! - Dar ne dau mâncare! Sunt și oameni buni! - De-acum o să ne căutăm mâncare singuri! - Ce?! - HUOOO! - EREZIEEE!

 Cum ziceam, acum mai multe luni am terminat de scris un volum de proză scurtă. L-am început în 2018, după ce am publicat "Cine locuiește la subsol",  și de atunci am tot scris la el cu maximă plăcere. La fel ca în „Cine locuiește la subsol”, prozele sunt legate între ele, sunt piese dintr-un puzzle mai mare, care se va construi în mintea cititorului la sfârșitul cărții. Nu știu acum când sau dacă o să fie publicat, dar m-am gândit să mai pun aici un fragment din aceeași proză din care face parte și cel pus zilele trecute, despre un personaj pe care îl cheamă Apă. Într-o vreme, când am simțit eu că nu mai văd bine personajele în minte, m-am apucat și le-am făcut portretele pe hârtie. Și așa l-am văzut eu pe Apă: Iar acum fragmentul: „Pământul se scutură sub picioarele lui. Vibrații scurte ajung la el la intervale egale, ca bătăile unei inimi uriașe, care trăiește după legile altui timp. Lucrurile mici trăiesc într-un ritm rapid, lucrurile mari se mișcă mai lent. Lucrurile mic...

Hello, humans! E tot mai greu să-ți păstrezi echilibrul în lumea asta, dar ia să învățăm de la păsări.  Aici, o ciocănitoare de grădină, mascul. Îl recunoașteți după pata roșie de pe cap. Tot masculul Perechea de ciocănitori de grădină Sunt niște ciocănitori pe care le văd des în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, le-am văzut și juvenilii astă-vară, i-am și pozat. Nu i-am mai văzut de atunci pe ei, doar pe părinți, și numai câte unul, niciodată, pana atunci, împreună. Și mai mult îi aud, am învățat să le recunosc sunetele. Pozele sunt de la sfârșitul lunii octombrie. Ciocănitoare de grădină, femelă (ea nu are pată roșie) Tot femela Duminică, 1 noiembrie,am avut o super bucurie când am intrat în bucătărie. Era o zi mohorâtă. Am văzut că Tobe, pisica noastră cea mică, stă la geam, nu înțelegeam de ce, dar nici nu mi-am bătut capul pe moment. Apoi, curioasă, m-am apropiat. Veniseră pițigoii la semințe! M-am tot gândit în ultima vreme cum să le fac o hrănitoare, nu am gă...