Cum ziceam, acum mai multe luni am terminat de scris un volum de proză scurtă. L-am început în 2018, după ce am publicat "Cine locuiește la subsol", și de atunci am tot scris la el cu maximă plăcere. La fel ca în „Cine locuiește la subsol”, prozele sunt legate între ele, sunt piese dintr-un puzzle mai mare, care se va construi în mintea cititorului la sfârșitul cărții. Nu știu acum când sau dacă o să fie publicat, dar m-am gândit să mai pun aici un fragment din aceeași proză din care face parte și cel pus zilele trecute, despre un personaj pe care îl cheamă Apă.
Într-o vreme, când am simțit eu că nu mai văd bine personajele în minte, m-am apucat și le-am făcut portretele pe hârtie. Și așa l-am văzut eu pe Apă:
Iar acum fragmentul:
„Pământul se scutură sub picioarele lui. Vibrații
scurte ajung la el la intervale egale, ca bătăile unei inimi uriașe, care
trăiește după legile altui timp. Lucrurile mici trăiesc într-un ritm rapid,
lucrurile mari se mișcă mai lent. Lucrurile mici, pentru că au vederea limitată
și privirea îndreptată în față, se deplasează cu mare iuțeală, dar se ciocnesc
de tot ce găsesc în cale, cad și se dau peste cap, se transformă și apoi o iau
din nou la goană. Lucrurile mari au o vedere mai cuprinzătoare, pot vedea în
jur și în spate până hăt-departe, și-ar putea să vadă tot atât și-n față, numai
că în față aruncă priviri scurte, cât să se asigure că mai au de trăit. Când
trăia în sălbăticie, Apă nu s-a simțit niciodată un bătrân într-un corp tânăr.
Dar acum, în Saad, să fii un lucru mare într-un lucru mic este epuizant. Munca
e singurul lucru care îndreaptă o asemenea nepotrivire. Îndreaptă, nivelează,
turteşte lucrul cel mare, astfel încât să se potrivească perfect în lucrul cel
mic. Numai că, de când a cunoscut-o pe Rapi, dorința s-a așezat în inima lui
Apă la fel de firesc ca roua pe bumerang.
În ultima vreme, parcă îi cade cam des
bumerangul. Parcă se trezește prea des în pericol să-l piardă. Și-a spus că
trebuie să fie o fază de acomodare la noul ritm de viață, dar s-au făcut vreo
trei ani de când trăiește în Saad și, în loc să-și revină, e din ce în ce mai
îngălat. Nu e vorba de nicio fază de acomodare. Asta e noua lui viață. Apă încă
mai caută gânduri de speranță, le îndreaptă într-o anumită direcție pentru ca
răsuflarea lor caldă să bată asupra ei, dar inima lui tot plină de broboane,
inima lui tot nu se zvântă.
Se pare că, după ce scăpase
din ghearele zgripțuroaicei, iepurele a sărit în tufișurile cu boabe vineții.
Și nu și-a căutat alt adăpost. Apă s-a gândit că ăsta o să fie pentru Vale. I-a
sucit gâtul, apoi s-a afundat în pădure, însă, deși amușina în toate părțile,
nu simțea nici miros de căprioară, nici de iepure, nici de alte rozătoare mici,
că altceva nu mai găseai în Pădurea Adormită. Îi spusese lui Vale, prietenul
lui cel mai bun, cu care se împrietenise chiar din ziua în care ajunsese în
Saad, că în curând n-o să mai aibă ce să-i aducă, dar el ridicase din umeri.
Și-apoi îi zisese să aibă grijă să nu se afunde mult în pădure, pentru că sunt
acolo niște lucruri atât de urâte, că nimic nu l-ar mai putea ajuta să găsească
drumul înapoi în Saad. Ce, omule? l-a întrebat Apă, iar Vale i-a vorbit așa: bolnavii, febrili, cu bube pe față şi pe corp, au fost
duşi cu forța în afara oraşului. Oamenii care au reușit să supraviețuiască,
pentru că s-a întâmplat şi asta – de foarte puține ori, dar s-a întâmplat –, umblă
liberi prin pădure. Cu urme rozalii pe față şi pe corp, rotunde şi concave, de
parcă le-a fost împuns corpul cu guma roasă a unui creion, cu ochi apoşi, ieşiți din orbite, înfometați.
Și, pe măsură ce speranțele reale de a lua urma
unui alt animal se fac tot mai mici, inima lui se face tot mai mare. Undeva pe
la mijlocul pădurii, cu un pâlc de fagi înainte să ia o urmă nouă, Apă a ajuns
să se convingă singur că o să se întoarcă în Saad cu un iepure viu. Dar acum
stomacul i s-a făcut mai mare decât inima.
Apă adună în grabă crengi uscate din tufişurile
cu pânze de păianjen, de la rădăcina stejarilor şi fagilor, din iarba scurtă și
grasă, crengi și crenguțe adună și le ține la piept cu cealaltă mână, dar când
ajunge la o cărare, se întoarce la rucsac, își scoate cutia de chibrituri și
aprinde focul. Suflă și suflă în el, până când rămâne fără aer, până când inima
îi bate iar la intervale egale. Apă scoate un cuțit din rucsac, trage corpul
moale pe care şi-l prinsese la mijloc, îi despică burta şi presară măruntaiele
peste tăciuni, mai puțin inima, pe care, lăsându-şi capul pe spate, și-o aruncă
în gură ca pe-o căpşună crudă. Ronțăie apoi niște ceapă sălbatică.
Apă aruncă în rucsac corpul moale, apoi rupe o creangă mai groasă dintr-un tufiș, o curăță de frunze și de boabe negre şi zgândăre măruntaiele de pe tăciuni. Picături de grăsime sfârâie printre flăcările umflate de răsuflarea lui. Deasupra, coroanele stejarilor se înghesuie unele în altele, luptându-se cu lumina soarelui. Ghemuit pe rucsac, Apă aude un trosnet în spate. Tresare. Pe o frunză, un păianjen cu burta umflată cât o alună dă disperat din picioare, căutând să urce înapoi în tufiş, unde, cu puțin timp în urmă, stătea întinsă o pânză plină de corpuri uscate, dar acum firele ei atârnă moi ca puful de pe tâmplele lui Rapi. Măruntaiele se înnegresc, se fac tot mai mici. N-o să-i ajungă lui Apă, dar o să-l ducă mai departe un pic.”
Comments
Post a Comment