Skip to main content

Încă un fragment din noul volum de proză scurtă

 Cum ziceam, acum mai multe luni am terminat de scris un volum de proză scurtă. L-am început în 2018, după ce am publicat "Cine locuiește la subsol",  și de atunci am tot scris la el cu maximă plăcere. La fel ca în „Cine locuiește la subsol”, prozele sunt legate între ele, sunt piese dintr-un puzzle mai mare, care se va construi în mintea cititorului la sfârșitul cărții. Nu știu acum când sau dacă o să fie publicat, dar m-am gândit să mai pun aici un fragment din aceeași proză din care face parte și cel pus zilele trecute, despre un personaj pe care îl cheamă Apă.

Într-o vreme, când am simțit eu că nu mai văd bine personajele în minte, m-am apucat și le-am făcut portretele pe hârtie. Și așa l-am văzut eu pe Apă:



Iar acum fragmentul:


„Pământul se scutură sub picioarele lui. Vibrații scurte ajung la el la intervale egale, ca bătăile unei inimi uriașe, care trăiește după legile altui timp. Lucrurile mici trăiesc într-un ritm rapid, lucrurile mari se mișcă mai lent. Lucrurile mici, pentru că au vederea limitată și privirea îndreptată în față, se deplasează cu mare iuțeală, dar se ciocnesc de tot ce găsesc în cale, cad și se dau peste cap, se transformă și apoi o iau din nou la goană. Lucrurile mari au o vedere mai cuprinzătoare, pot vedea în jur și în spate până hăt-departe, și-ar putea să vadă tot atât și-n față, numai că în față aruncă priviri scurte, cât să se asigure că mai au de trăit. Când trăia în sălbăticie, Apă nu s-a simțit niciodată un bătrân într-un corp tânăr. Dar acum, în Saad, să fii un lucru mare într-un lucru mic este epuizant. Munca e singurul lucru care îndreaptă o asemenea nepotrivire. Îndreaptă, nivelează, turteşte lucrul cel mare, astfel încât să se potrivească perfect în lucrul cel mic. Numai că, de când a cunoscut-o pe Rapi, dorința s-a așezat în inima lui Apă la fel de firesc ca roua pe bumerang.

În ultima vreme, parcă îi cade cam des bumerangul. Parcă se trezește prea des în pericol să-l piardă. Și-a spus că trebuie să fie o fază de acomodare la noul ritm de viață, dar s-au făcut vreo trei ani de când trăiește în Saad și, în loc să-și revină, e din ce în ce mai îngălat. Nu e vorba de nicio fază de acomodare. Asta e noua lui viață. Apă încă mai caută gânduri de speranță, le îndreaptă într-o anumită direcție pentru ca răsuflarea lor caldă să bată asupra ei, dar inima lui tot plină de broboane, inima lui tot nu se zvântă.

Se pare că, după ce scăpase din ghearele zgripțuroaicei, iepurele a sărit în tufișurile cu boabe vineții. Și nu și-a căutat alt adăpost. Apă s-a gândit că ăsta o să fie pentru Vale. I-a sucit gâtul, apoi s-a afundat în pădure, însă, deși amușina în toate părțile, nu simțea nici miros de căprioară, nici de iepure, nici de alte rozătoare mici, că altceva nu mai găseai în Pădurea Adormită. Îi spusese lui Vale, prietenul lui cel mai bun, cu care se împrietenise chiar din ziua în care ajunsese în Saad, că în curând n-o să mai aibă ce să-i aducă, dar el ridicase din umeri. Și-apoi îi zisese să aibă grijă să nu se afunde mult în pădure, pentru că sunt acolo niște lucruri atât de urâte, că nimic nu l-ar mai putea ajuta să găsească drumul înapoi în Saad. Ce, omule? l-a întrebat Apă, iar Vale i-a vorbit așa: bolnavii, febrili, cu bube pe față şi pe corp, au fost duşi cu forța în afara oraşului. Oamenii care au reușit să supraviețuiască, pentru că s-a întâmplat şi asta – de foarte puține ori, dar s-a întâmplat –, umblă liberi prin pădure. Cu urme rozalii pe față şi pe corp, rotunde şi concave, de parcă le-a fost împuns corpul cu guma roasă a unui creion, cu ochi apoşi, ieşiți din orbite, înfometați.

Și, pe măsură ce speranțele reale de a lua urma unui alt animal se fac tot mai mici, inima lui se face tot mai mare. Undeva pe la mijlocul pădurii, cu un pâlc de fagi înainte să ia o urmă nouă, Apă a ajuns să se convingă singur că o să se întoarcă în Saad cu un iepure viu. Dar acum stomacul i s-a făcut mai mare decât inima.

Apă adună în grabă crengi uscate din tufişurile cu pânze de păianjen, de la rădăcina stejarilor şi fagilor, din iarba scurtă și grasă, crengi și crenguțe adună și le ține la piept cu cealaltă mână, dar când ajunge la o cărare, se întoarce la rucsac, își scoate cutia de chibrituri și aprinde focul. Suflă și suflă în el, până când rămâne fără aer, până când inima îi bate iar la intervale egale. Apă scoate un cuțit din rucsac, trage corpul moale pe care şi-l prinsese la mijloc, îi despică burta şi presară măruntaiele peste tăciuni, mai puțin inima, pe care, lăsându-şi capul pe spate, și-o aruncă în gură ca pe-o căpşună crudă. Ronțăie apoi niște ceapă sălbatică.

Apă aruncă în rucsac corpul moale, apoi rupe o creangă mai groasă dintr-un tufiș, o curăță de frunze și de boabe negre şi zgândăre măruntaiele de pe tăciuni. Picături de grăsime sfârâie printre flăcările umflate de răsuflarea lui. Deasupra, coroanele stejarilor se înghesuie unele în altele, luptându-se cu lumina soarelui. Ghemuit pe rucsac, Apă aude un trosnet în spate. Tresare. Pe o frunză, un păianjen cu burta umflată cât o alună dă disperat din picioare, căutând să urce înapoi în tufiş, unde, cu puțin timp în urmă, stătea întinsă o pânză plină de corpuri uscate, dar acum firele ei atârnă moi ca puful de pe tâmplele lui Rapi. Măruntaiele se înnegresc, se fac tot mai mici. N-o să-i ajungă lui Apă, dar o să-l ducă mai departe un pic.”

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt...

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cint...

O zi superbă

Ieri, făcând eu o pauză de laptop, am ieșit în balcon. Am urmărit pițigoii mari și suri și țicleanul care veneau la geamul bucătăriei, la semințe, am salutat-o pe vecina veveriță care țâșnea de pe o creangă pe alta a unui copac, am ascultat o discuție dintre coțofene, când... Am auzit un croncănit diferit trecând pe deasupra copacilor. Oare să fie...? Se poate să fie...?  Nu-mi venea să cred. Îndrept repede aparatul în sus, nu mai apuc să dau zoom la maxim, face iute trei poze, apoi le măresc șiiii.... Da, el este, obsesia mea păsărească, corbul! Corvuz corax.  Chiar nu-mi venea să cred. Indicii pentru identificare în zbor: patru remige primare mai lungi (penele din vârful aripii) și, bineînțeles, ciocul mare, negru și ușor curbat la vârf. Atât de bucuroasă am fost că, în sfârșit, am văzut un corb, încât am lăsat o parte din mine să zboare cu el. Apoi am coborât privirea spre prietenii mei: Pițigoi sur (Poecile palustris) Aici, pițigoiul sur savurând o sământă: Pițigoi mare (P...