Trăiesc într-un bob de strugure, la marginea lumii, împingând cu umărul în el, în direcția opusă, ca să nu se răstoarne, trăgând zdravan de o sfoară legată de soare, ca să nu-l las să coboare. Lumina aurie, topită, îmbracă blocurile, casele, copacii și oamenii, cărora le zâmbesc strâmb în asfințit. Știu că n-are niciun rost să-i întreb dacă și ei s-au pierdut, pentru că le văd măruntaiele. Văd mecanismele interioare ale lumii și ale oamenilor. Mi-a fost dată vederea asta specială, dar nu am nicio putere în afară de scris.
Pierd tot mai des lupta cu "câinele turbat pe care îl găzduiesc în inimă", cum zice Pablo Neruda. Cândva, poate în copilărie, am adăpostit în creier un pui de lup, care, de-a lungul timpului, mi-a rupt cu colții din creier, bucată cu bucată, până s-a împlinit, iar acum urlă zi și noapte, cu botul însângerat. Urlă de foame.
Mă iau la trântă și cu el.
Sub soarele mereu în asfințit, nu mai simt trecerea timpului decât atunci când observ că fiul meu a crescut, s-a înălțat, a început să facă niște conexiuni, are umor, moment în care totul încremenește în bobul de strugure, nu se mai aude nimic, doar un gând copleșitor: există, deci, o lege a compensației; iată cum eu, rămasă fără inimă, am făcut un om.
Mă plimb și mă joc împreună cu el. Facem povești și glume și oameni caraghioși de plastilină. Râsul lui amețește câinele turbat și lupul înfometat. Și râd și eu cu el. Simt dragoste.
Citesc în fiecare zi, oricât de puțin, și mă bucur enorm când fac descoperiri.
Mă uit la filme și la seriale și fac obsesii pentru ele. Simt bucurie.
Îmi beau cafeaua pe îndelete, sau pe apucate. Cândva, acum o mie de ani, beam cafea fierbinte și mă bucuram așteptând să văd ce-o să-mi aducă ziua. Acum știu bine ce-mi aduce pentru că o fac eu. Magia nu mai vine de-acolo. Dar gustul cafelei fierbinți a rămas la fel. Simt bucurie.
Seara, înainte de culcare, deschid geamul, trag adânc în piept aerul înghețat și mă uit la stele, apoi urc în cerul din dormitor.
Încerc să mă uit la mine cu blândețe, mai ales când pun capul pe pernă.
Scriu în fiecare zi. Măcar un rând, chiar și când mi-e lehamite de cuvinte, pentru că am vorbit toată ziua.
Măcar în telefon. Un vers. O imagine. Un fragment de proză. Cât să întrețin magia vie, cum zice Terry Pratchett.
Pentru că, atunci când lupul înfometat suflă fierbinte peste "inima mea înghețată de teamă", cum zice Pablo Neruda, e nevoie de multă magie. Dar poate magia să-l oprească?
Poți să-l oprești?
Sigur că poți. Cu tine, mâna se încleștează pe sfoara care ține soarele, iar umărul zdrelit, care împinge bobul auriu de strugure în direcția opusă, departe de prăpastie, nu mai doare.
Sigur că poți. Pentru că mi-am pus toată credința în tine.
Mi-am pus toată credința în scris.
Comments
Post a Comment