Skip to main content

34. Autoportret

Astăzi am ajuns la 34 de ani și tot ce știu în plus este că era ceva de știut.
Trăiesc într-un bob de strugure, la marginea lumii, împingând cu umărul în el, în direcția opusă, ca să nu se răstoarne, trăgând zdravan de o sfoară legată de soare, ca să nu-l las să coboare. Lumina aurie, topită, îmbracă blocurile, casele, copacii și  oamenii, cărora le zâmbesc strâmb în asfințit. Știu că n-are niciun rost să-i întreb dacă și ei s-au pierdut, pentru că le văd măruntaiele. Văd mecanismele interioare ale lumii și ale oamenilor. Mi-a fost dată vederea asta specială, dar nu am nicio putere în afară de scris.

Pierd tot mai des lupta cu "câinele turbat pe care îl găzduiesc în inimă", cum zice Pablo Neruda. Cândva, poate în copilărie, am adăpostit în creier un pui de lup, care, de-a lungul timpului, mi-a rupt cu colții din creier, bucată cu bucată, până s-a împlinit, iar acum urlă zi și noapte, cu botul însângerat. Urlă de foame.
Mă iau la trântă și cu el.
Sub soarele mereu în asfințit, nu mai simt trecerea timpului decât atunci când observ că fiul meu a crescut, s-a înălțat, a început să facă niște conexiuni, are umor, moment în care totul încremenește în bobul de strugure, nu se mai aude nimic, doar un gând copleșitor: există, deci, o lege a compensației; iată cum eu, rămasă fără inimă, am făcut un om.

Mă plimb și mă joc împreună cu el. Facem povești și glume și oameni caraghioși de plastilină. Râsul lui amețește câinele turbat și lupul înfometat. Și râd și eu cu el. Simt dragoste.
Citesc în fiecare zi, oricât de puțin, și mă bucur enorm când fac descoperiri.
Mă uit la filme și la seriale și fac obsesii pentru ele. Simt bucurie.
Îmi beau cafeaua pe îndelete, sau pe apucate. Cândva, acum o mie de ani, beam cafea fierbinte și mă bucuram așteptând să văd ce-o să-mi aducă ziua. Acum știu bine ce-mi aduce pentru că o fac eu. Magia nu mai vine de-acolo. Dar gustul cafelei fierbinți a rămas la fel. Simt bucurie.
Seara, înainte de culcare, deschid geamul, trag adânc în piept aerul înghețat și mă uit la stele, apoi urc în cerul din dormitor.
Încerc să mă uit la mine cu blândețe, mai ales când pun capul pe pernă.
Scriu în fiecare zi. Măcar un rând, chiar și când mi-e lehamite de cuvinte, pentru că am vorbit toată ziua.
Măcar în telefon. Un vers. O imagine. Un fragment de proză. Cât să întrețin magia vie, cum zice Terry Pratchett.

Pentru că, atunci când lupul înfometat suflă fierbinte peste "inima mea înghețată de teamă", cum zice Pablo Neruda, e nevoie de multă magie. Dar poate magia să-l oprească?
Poți să-l oprești?
Sigur că poți. Cu tine, mâna se încleștează  pe sfoara care ține soarele, iar umărul zdrelit, care împinge bobul auriu de strugure în direcția opusă, departe de prăpastie, nu mai doare.
Sigur că poți. Pentru că mi-am pus toată credința în tine.
Mi-am pus toată credința în scris.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Despre „Ce văd dragonii”

„Ce văd dragonii”, romanul meu pentru copii apărut la Polirom, în colecția Polirom Junior, în 2019, a primit o recenzie (atât în română, cât și în engleză) care m-a bucurat.  Mă bucur când primesc feedback de la cititori, ca tot omul, iar bucuria e și mai mare atunci când văd că dialogul dintre carte și cititor a mers bine, limpede. Copiez recenzia aici, pe blog, cu acordul Georgianei L. Gheorghe, autoarea ei, și mă duc pe balcon, cu binoclul și aparatul, dar nu cred că pozez vreo pasăre din comunitatea noastră azi, a bătut vântul tare, bate așa de trei zile, doar pe șoimul rândunelelor îl aud din când în când. „Este un roman scris de Diana Geacăr. Povestea se axează pe încercările unui grup de copii de a-și aduce aminte cine sunt în timp ce călătoresc în lumea jocurilor pe calculator. Autoarea își atrage cititorii prin stilul simplu care poate să fie înțeles de toți. Romanul în sine este un amestec de Aaron Stone, Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, Bezna. Povestitorii din cona

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,