Dă-mi voie să-ți spun eu nu

În timp ce ne întorceam de la plimbare, un bărbat în vârstă s-a oprit în fața mea și a fiului meu. I-a zâmbit lui, apoi i-a cerut să-i dea mânuța să i-o pupe. Am intervenit imediat și am spus nu. Dezamăgit,  pe un ton de reproș, bărbatul i-a zis fiului meu, care își lăsase mâna jos: "A, nu te lasă mamica." Avea o problemă evidentă  (cu alcoolul sau cu mintea, sau cu amândouă),  dar putea să nu aibă niciuna. Că nu era prima dată când străini, chiar femei în vârstă, bunicuțe simpatice, i-au cerut să-i pupe mânuța.
Așa că, după ce a plecat, am avut, pentru prima oară, o mică discuție despre străin cu fiul meu, care va trebui dezvoltată în timp, iar eu am început să mă gândesc din nou la pornirea asta care mă scoate din minți.

Primul lucru pe care l-am observat când am devenit mamă a fost că toată lumea (rude, vecini, chiar și străini, dar ei sunt ușor de refuzat) vrea să atingă copilul. De la "Dă-mi-l și mie să-l țin", până la a-i aranja hainele sau părul.
Un timp, pe când era bebeluș, am asistat la manifestările astea, pentru că oamenilor li se pare atât de firesc să atingă copilul altcuiva, e atât de împământenită în ei pornirea asta, încât, în ochii lor, te transformi într-un sălbatic dacă spui nu.
Dar totul s-a schimbat într-o zi, când l-am văzut pe fiul meu stânjenit în timp ce o vecină îi dădea părul de pe frunte. Vecina băgase de seamă că fiului meu nu-i place, dar insista, dezamăgită de reacția lui. Iar fiul meu se uita la mine, așteptând să fac ceva, să-l scot din situația asta. La mine, mama lui, unul dintre oamenii în care și-a pus încrederea.
Pieptul mi s-a surpat când mi-am dat seama că, până atunci, îl trădasem.
Bineînțeles că, din clipa aia, am ales confortul lui emoțional.

Să facem niște exerciții de imaginație:
Nu te cunosc, nu-ți cunosc părinții, dar mi-e drag de tine. Tu, om mare, m-ai lăsa să te iau în brațe?
Sau nu mă cunoști, dar eu îi cunosc pe părinții tăi. Tu, om mare, m-ai lăsa să te mângâi pe cap?
Sau așa mi-e drag de tine că te iau pe sus și, vrei sau nu, te dau și altuia sa te țina în brațe, că și lui îi e drag.

Al treilea scenariu e legat de o altă scenă din realitate: o bonă ieșise cu copilul pe-afară, unde se întâlnise cu niște prietene, care nu mai puteau de dragul bebelușului, așa că îl pasau de la una la alta râzând. "Dă-mi-l și mie." Iar bebelușul nu avea pe nimeni care să spună, în locul lui, nu.
Se știe că atingerea este una dintee cele mai vechi forme de comunicare. Nu cumva transmiteau un mesaj greșit unui creier în formare? Că nu-i aparține corpul, de exemplu?