Fantezie şi realitate

           Trebuie să o spun încă de la început: îl ador pe Peter Ackroyd. Îi ador ingeniozitatea, creativitatea, umorul serios, poezia ascunsă în proză, felul în care potriveşte cuvintele, ajungând la un limbaj neaşteptat, felul  în care împleteşte faptele reale cu fantezia, burlescul, grozăviile care înnoadă şi deznoadă firul epic.

I-am citit Hawksmoor (1985, roman cu două planuri temporale: unul în secolul XVIII, în care  arhitectul satanist Nicholas Dyer construieşte în Londra câteva biserici, aducând fiecăreia o jertfă umană, şi al doilea în anii 80, în care detectivul Hawksmoor investighează  nişte crime care se petrec exact în aceleaşi locuri), Dan Leno and the Limehouse Golem (1994, roman; un portret al Londrei din epoca victoriană, în mijlocul căruia se află un thriller, în care personaje istorice reale - actorul de comedie Dan Leno, Karl Marx şi George Gissing -, ajung să fie acuzate de nişte crime), The Last Testament of Oscar Wilde (1983, jurnal fictiv), Milton in America (1986, roman; John Milton, poet şi politican britanic, fost ministru în guvernul lui Oliver Cromwell, fuge în America, unde ajunge să conducă o colonie de puritani) şi Documentele lui Platon (The Plato Papers, 1999),  singura carte pe care am citit-o tradusă în limba română. Deşi e OK traducerea (se putea şi mai bine, mai ales la unele glume), recomand să fie citit în limba engleză, pentru că stilul şi limbajul, mai ales cele pe carele foloseşte pentru a recrea perioade din istoria Londrei, oraş care îl fascinează pe Peter Ackroyd şi care se regăseşte în proza lui , atât în romane, cât şi în biografii, devenind un personaj din umbră - mut, dar grăitor -, sunt absolut savuroase.
Criticii l-au numit postmodern, dar prozatorul britanic nu se regăseşt în acest termen, mărturisind într-un interviu că intenţia lui este de a recupera şi de a recrea un spirit vechi al Londrei, o tradiţie: acel amestec de farsă, patos şi melodramă din teatrul popular şi din pantomimă.

Într-un foarte îndepărtat viitor, în mileniul al patrulea, există nişte oameni care locuiesc în cetatea Londrei. Nu ies din ea pentru că nu simt nevoia, nu se compară unii cu ceilalţi şi cred orice le spune Platon, oratorul pitic al cetăţii, în timpul prelegilor. Singura sursă de lumină a acestei lumi este lumina care iese din oameni şi din pământ. Soarele şi stelele au murit în Era Decăderii. În lumea lor, nu există cărţi, iar cele care au fost salvate de-a lungul timpului sunt puţine şi citite numai de Platon, care le comunică apoi oamenilor noile sale descoperiri în recuperarea istoriei. Deci Platon este singura lor sursă de cunoaştere, iar piticul orator mărturiseşte, într-un dialog cu Sufletul său, că intenţia lui este să le ofere cetăţenilor siguranţa de care au nevoie, ca să nu mai cerceteze şi ei trecutul, ca să-i protejeze.

Tema prelegerilor sale este, deci, trecutul.

Prima eră, a lui Orfeu (3 500 î. Hr. – 300 î. Hr.) este era eroilor şi a zeilor, pentru a căror existenţă s-au găsit dovezi în realitate, susţine Platon, care prezintă miturile şi legendele drept întâmplări reale: “Acestea sunt secolele în care statuile erau înduplecate să prindă viaţă şi coborau de pe soclurile lor de piatră, secolele în care spiritele râurilor puteau fi schimbate în copaci sau în poieni, iar din sângele eroilor răniţi se iscau flori. Zeii înşişi luau formă de lebede sau tauri, doar din simpla plăcere a transformării.”

A doua este Era Apostolilor (300 î. Hr. – 1 500 d. Hr.) , o “eră a suferinţei şi a plângerii, în care pământul însuşi era considerat a fi rău, iar cei ce se aflau pe el erau condamnaţi, fiind socotiţi păcătoşi. Zeii plecaseră şi se credea că lumea natural îşi trădase moştenirea spirituală. Apostolii propagau o doctrină potrivit căreia rasa umană săvârşise un păcat îngrozitor, de origine necunoscută, care putea fi ispăşit doar prin rugăciune şi penitenţă; de fapt, n-a trecut mult şi durerea a devenit o valoare în sine.” În acestă epocă străveche, îngerii veneau foarte rar pe pământ, iar când veneau, stăteau numai o clipă, pentru că nu aveau cu cine să poarte o conversaţie inteligentă.

Era Decăderii (1500 d. Hr. – 2 300 d. Hr.) este era oamenilor obsedaţi de ideea de progres şi de tehnologie şi înrobiţi de timp. De fapt, s-au înrobit singuri, inventând ceasuri şi alte obiecte de măsurare, pentru că timpul nu există.

Pentru a discuta despre imaginaţia oamenilor din această eră, Platon le vorbeşte tinerilor despre Charles Dickens, un scriitor care “a strălucit între sec. XVII-XVIII”. Acesta a scris multe cărţi, dar, din păcate, numai una s-a păstrat (şi cu greu, pentru că pe copertă abia se mai vede autorul, Charles D). Cartea se numeşte Despre originea speciilor prin selecţie naturale, o operă de ficţiune în care eroul îşi construieşte în minte o lume complexă, pe care ajunge să o creadă adevărată, şi este "portretizat ca fiind , în chip morbid şi ridicol totodată, obsedat de luptă, concurenţă şi moarte prin selecţie naturală."

Într-o altă prelegere, Platon vorbeşte despre o cutie descoperită cu mult timp în urmă, pe care scria "E. A. Poe. American, 1809-1849" şi în care s-a găsit o relicvă, un text intitulat Poveşti şi istorii. Acesta oferă importante informaţii despre imperiul american, pentru că, iată, aflăm că americanii preferau să locuiască în case foarte mari şi vechi, acoperite de iederă, şi că spaima lor cea mai mare era să fie îngropaţi de vii.

Subiectul unei alte prelegeri îl reprezintă cartea Glumele şi relaţia lor cu inconştientul de Sigmund Freud, un clovn sau un bufon al cărui nume sigur se pronunţa “Fraud”, pentru un plus de amuzament. Acesta îl avea ca partener de scenă pe Oedip, care avea rol de ţap ispăşitor şi era ursuz  precum bufonul Pantalone. “Nu este deloc clar ce înseamnă inconştient, însă poate fi asociat cu ideea de beţie, care e subiect de râs chiar şi în vremea noastră”, spune Platon.

Dispariţia întunericului din Era Decăderii şi apariţia luminii omeneşti marchează începutul Erei Iluminării, când oamenii s-au văzut unii pe alţii şi s-au recunoscut “fără teamă sau disimulare”, iar puterea s-a redeşteptat în ei. Eu văd asta ca pe o întoarcere la naivitate, la empatie, la mituri şi legende (un centaur a fost văzut gonind pe o pajişte în Grecia, o pasăre phoenix înălţându-se din cenuşă în nordul Franţei, în largul Asiei Mici s-a auzit cântecul sirenelor, iar lângă Dublin, vaierul ursitoarelor etc).
Dar Platon începe să aibă îndoieli, pe care i le mărturiseşte Sufletului, partenerul lui de dialog sincer: "Dacă m-am înşelat şi i-am judecat greşit pe oamenii din acea vreme?"
Dorind să afle adevărul, porneşte într-o călătorie în lumea umbrelor şi descoperă un oraş ascuns sub pământ, Londra din Era Decăderii (mitul peşterii, unde focul a fost înlocuit cu soarele de pe cer, dar un soare fals, spune Platon, pentru că cerul este, de fapt, tavanul peşterii). Întorcându-se de acolo cu un alt discurs, va încuraja tinerii şi copiii să se îndoiască şi să cerceteze, atrăgând atenţia asupra faptului că există mai multe realităţi. Va ţine, astfel, nişte prelegeri pentru care va fi judecat de protectorii cetăţii. Este iertat şi, nemulţumit de verdict, se autoexilează, părăsind cetatea. 
Pe măsură ce comedia devenea tragedie, hohotele mele de râs se transformau în chicoteli, apoi în pufnituri amuzate, apoi în zâmbete mute, care s-au stins pe nesimţite, iar faţa mea, îmi închipui, a devenit precum masca de orator pe care o purta Platon în timpul prelegerilor.
Și, dintre toate ideile care mi se înghesuiau în minte, cea mai zgomotoasă era asta: dacă o să apară cândva,  peste mulți,  mulți ani, o astfel de ruptură între civilizații, iar oamenii, lipsiți de instrumente de gândire, de analiză și de materiale (cărţi, mărturii etc), vor încerca să recupereze istoriei din opere de ficțiune?
Până la urmă, fantezia este şi ea o realitate, mi-a răspuns Sufletul.

(Peter Ackroyd, "Documentele lui Platon", Polirom, 2002, traducere de Fraga Cusin, postfaţă de Mihaela Anghelescu Irimia)