Vin ajutoarele

They say the world was built for two
Only worth living if somebody is loving you. (Lana Del Rey, Video games)

Dumnezeu:

De zeci de ani, o balenă străbate oceanul și cântă

singură. Mulți oameni au trimis e-mailuri

cercetătorilor care au descoperit-o, întrebându-i de ce

nu fac ceva să o ajute. Majoritatea sunt femei.

Lăuza:

Corpul îmi tremură de frig sau de foame. 

Sau pentru că a schimbat realitatea. Câinii mei și 

pisoiul nu mă recunosc. Am burta moale ca a unui mamifer

subacvatic, doar că a mea a fost despicată deja.

Au scos ce era important și au înghesuit măruntaiele.

Abia am venit de la spital, dar rudele

mișună prin casa mea, altele sunt pe drum. Să aibă

copilul tot ce-i trebuie. De câte ori plânge de foame,

până străbat eu holul, au și ajuns la el, să mi-l ia

în brațe, să-i cânte și să-l plimbe cât mai departe

de mine. Mă întind pe pat, îmi desfac

sutienul și sper să-i fiu de ajuns.

Dumnezeu:

Pentru urechea umană, vocea ei este ca un mormăit.

Pentru celelalte balene, are o frecvență atât de înaltă

încât niciuna nu o poate auzi. Ăsta e jocul meu.

Dar poate că e vina ei. Poate că nu spune ce gândește. 

Lăuza (întinsă pe o parte, cu copilul la sân):

N-am mai dormit de câteva zile.

Rudele (îngrijorate că nu-și obișnuiește copilul cu dispariția ei):

A, păi nu așa se alăptează. Nu-i mai da

să sugă toată ziua, că nu mai scapi. 

Dormi când doarme și el, dar nu cu el 

în pat. Dacă îl iei în brațe de câte ori plânge,

o să-ți controleze viața. Lasă-l. Du-te 

să iei aer. Noi așa l-am crescut pe tatăl lui.

Lăuza:

Deci ar trebui să mă uit la copilul meu de parcă ar fi

copilul lui Rosemary. Mă uit la soțul meu,

sperând să-i transmit din priviri ce-mi trebuie, dar el 

râde și pleacă la bucătărie, să mă scape de vase.

Dumnezeu:

Omenilor le e greu s-o găsească, deși în fiecare an are 

același traseu. Păsări zboară la câțiva metri deasupra

ei, însoțind-o o parte din drum. Nici ele nu se scufundă,

nici ea nu se ridică să exploreze aerul. La mijloc sunt eu.

Rudele:

Facem orice pentru nepot.

Ai grijă cum îl ții.

Lăuza:

Citesc toată ziua despre alăptare, dar asta nu-mi ajută

corpul. Beau ceaiuri pentru lactație, mănânc și dorm.

La fiecare două zile, cântarul pentru bebeluși țipă

la mine să accept realitatea, dar eu, cu mișcări 

documentate, îmi storc sânii după ce adoarme,

încercând să fac laptele să coboare. În creier e destul.

Rudele:

Poate că laptele tău nu e bun.

Poate că nu e suficient de gras.

Nu e nicio tragedie.

Știm și noi să-i dăm lapte praf.

Doctorul (după ce stoarce sfârcurile lăuzei):

Nu ai lapte.

Lăuza (îngrozită de realitatea doctorului):

Dar abia a supt.

Doctorul (sigur pe cunoștințele lui despre ordinea lumii):

Trebuia să țâșnească oricum.

Lăuza:

Toți îl iau în brațe și-mi spun zâmbind că

miroase a lapte, dar nu e al meu. 

Corpul m-a trădat. A început lupta

pe biberonul cu lapte praf.

Mai întâi i-am explicat copilului situația,

apoi am vrut să i-l dau, dar el plângea

de parcă îi spusesem că nu-l mai vreau.

Doctorul îmi zicea să insist. 

Internetul spune că o mamă care nu are lapte

suficient nu există.

Dumnezeu (citind răspunsul cercetătorilor la e-mailurile oamenilor obișnuiți):

De ce îi atribuiți balenei o emoție umană? 

Ocupația noastră nu e asta.

Soțul:

Mă duc să spăl biberoanele și apoi rufele.

Vrei să mănânci ceva? Am curățat litiera, am scos

câinii, acum mă joc și eu un shooter, dacă 

ai nevoie de mine, dă-mi un mesaj.

Dumnezeu (citind în continuare răspunsul cercetătorilor):

Și celelalte balene o pot auzi, nu sunt surde. Poate

că activitățile umane îngreunează comunicarea.

Poemul face parte din volumul Dar noi suntem oameni obișnuiți  (Cartea Românească,  2017).