Skip to main content

Vin ajutoarele

They say the world was built for two
Only worth living if somebody is loving you(Lana Del Rey, Video games)


Dumnezeu:

De zeci de ani, o balenă străbate oceanul și cântă
singură. Mulți oameni au trimis e-mailuri

cercetătorilor care au descoperit-o, întrebându-i de ce
nu fac ceva să o ajute. Majoritatea sunt femei.

Lăuza:

Corpul îmi tremură de frig sau de foame. 
Sau pentru că a schimbat realitatea. Câinii mei și 

pisoiul nu mă recunosc. Am burta moale ca a unui mamifer
subacvatic, doar că a mea a fost despicată deja.

Au scos ce era important și au înghesuit măruntaiele.
Abia am venit de la spital, dar rudele

mișună prin casa mea, altele sunt pe drum. Să aibă
copilul tot ce-i trebuie. De câte ori plânge de foame,

până străbat eu holul, au și ajuns la el, să mi-l ia
în brațe, să-i cânte și să-l plimbe cât mai departe

de mine. Mă întind pe pat, îmi desfac
sutienul și sper să-i fiu de ajuns.

Dumnezeu:

Pentru urechea umană, vocea ei este ca un mormăit.
Pentru celelalte balene, are o frecvență atât de înaltă

încât niciuna nu o poate auzi. Ăsta e jocul meu.
Dar poate că e vina ei. Poate că nu spune ce gândește. 

Lăuza (întinsă pe o parte, cu copilul la sân):

N-am mai dormit de câteva zile.

Rudele (îngrijorate că nu-și obișnuiește copilul cu dispariția ei):

A, păi nu așa se alăptează. Nu-i mai da
să sugă toată ziua, că nu mai scapi. 

Dormi când doarme și el, dar nu cu el 
în pat. Dacă îl iei în brațe de câte ori plânge,

o să-ți controleze viața. Lasă-l. Du-te 
să iei aer. Noi așa l-am crescut pe tatăl lui.

Lăuza:

Deci ar trebui să mă uit la copilul meu de parcă ar fi
copilul lui Rosemary. Mă uit la soțul meu,

sperând să-i transmit din priviri ce-mi trebuie, dar el 
râde și pleacă la bucătărie, să mă scape de vase.

Dumnezeu:

Omenilor le e greu s-o găsească, deși în fiecare an are 
același traseu. Păsări zboară la câțiva metri deasupra

ei, însoțind-o o parte din drum. Nici ele nu se scufundă,
nici ea nu se ridică să exploreze aerul. La mijloc sunt eu.

Rudele:

Facem orice pentru nepot.
Ai grijă cum îl ții.

Lăuza:

Citesc toată ziua despre alăptare, dar asta nu-mi ajută
corpul. Beau ceaiuri pentru lactație, mănânc și dorm.

La fiecare două zile, cântarul pentru bebeluși țipă
la mine să accept realitatea, dar eu, cu mișcări 

documentate, îmi storc sânii după ce adoarme,
încercând să fac laptele să coboare. În creier e destul.

Rudele:

Poate că laptele tău nu e bun.
Poate că nu e suficient de gras.

Nu e nicio tragedie.
Știm și noi să-i dăm lapte praf.

Doctorul (după ce stoarce sfârcurile lăuzei):

Nu ai lapte.

Lăuza (îngrozită de realitatea doctorului):

Dar abia a supt.

Doctorul (sigur pe cunoștințele lui despre ordinea lumii):

Trebuia să țâșnească oricum.

Lăuza:

Toți îl iau în brațe și-mi spun zâmbind că
miroase a lapte, dar nu e al meu. 

Corpul m-a trădat. A început lupta
pe biberonul cu lapte praf.

Mai întâi i-am explicat copilului situația,
apoi am vrut să i-l dau, dar el plângea

de parcă îi spusesem că nu-l mai vreau.
Doctorul îmi zicea să insist. 

Internetul spune că o mamă care nu are lapte
suficient nu există.

Dumnezeu (citind răspunsul cercetătorilor la e-mailurile oamenilor obișnuiți):

De ce îi atribuiți balenei o emoție umană? 
Ocupația noastră nu e asta.

Soțul:

Mă duc să spăl biberoanele și apoi rufele.
Vrei să mănânci ceva? Am curățat litiera, am scos

câinii, acum mă joc și eu un shooter, dacă 
ai nevoie de mine, dă-mi un mesaj.

Dumnezeu (citind în continuare răspunsul cercetătorilor):

Și celelalte balene o pot auzi, nu sunt surde. Poate
că activitățile umane îngreunează comunicarea.


Poemul face parte din volumul Dar noi suntem oameni obișnuiți  (Cartea Românească,  2017).

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe).  I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”,  Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife:  Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer”  (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009).  Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că