Skip to main content

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei


25 aprilie 2020

Ieri am făcut o tocăniță de ardei și am stat ceva timp în bucătărie, la geam. Nu e un unghi foarte bun, dar e un loc comod pentru om. Pe balcon nu prea am punct de sprijin, așa că nu stau mult acolo, dar mă duc des.
Azi am făcut o mămăligă pentru tocăniță. Am reușit să văd o foarte scurtă clipă păsări mici în copacii din apropierea geamului, mai mult am văzut mișcare în ei, păsările sunt atât de mici și de rapide că nu am reușit să identific nici una. Dar știu că ele cântă atât de frumos.
Am citit că dimineața devreme, bineînțeles, e cel mai bine să le urmărești, atunci își încep activitatea, dar eu adorm greu și târziu și mă trezesc abia la 9.
E a treia zi în care urmăresc păsările cu binoclul. Când dau peste vreo casă sau vreun om, îmi mut binoclul jenată.
În prima zi am văzut doi pescăruși, o coțofană și ceva ce am crezut că e fazan. Acum nu mai știu dacă era fazan, dar nici altă variantă nu am, nu l-am mai văzut de atunci. Mergea pe jos.
Văd mulți pescăruși, multe ciori - și mereu duc ceva în cioc, am văzut și o gașcă întreagă într-un copac -, o coțofană țopăind două zile la rând în același loc, pe pământ, după-amiază. Sau poate că era alta. Porumbei și guguștiuci mulți. Azi doi pescăruși zburau în cerc, făceau întruna rotocoale pe cer, după cateva clipe i-am lăsat și mi-am mutat binoclul spre copaci.
După câteva minute mi-am spus Ce chestie, simt un miros puternic de mare, dar e imposibil, cum să simt miros de mare. Apoi mi-am amintit de pescăruși. Creierul și puterile lui.
Nu am ars mămăliga.

26 aprilie 2020

Am văzut dimineața, cât se prăjea pâinea, o coțofană stând pe o creangă. A stat mult și bine, am admirat-o în detaliu. La un moment dat a început vântul să bată tare și i-a sculat toate penele de pe spate. Apoi a zburat.
De câte ori ajung cu binoclul la o pasăre care stă locului și mă lasă, fără sa o știe,  să
o admir, îmi tremură mâinile și abia îndrăznesc să respir, de parcă mi s-a făcut un mare cadou. Ei, de parcă.
Am văzut o cioară grivă în zbor. E gri pe corp, doar capul și coada îi sunt negre.
Am văzut o vrabie pe acoperișul unei case.
Ieri am văzut o pasăre pe care o credeam cioară. Când s-a așezat tot așa, pe acoperiș, am văzut că era cenușie pe ceafă și am descoperit că i se spune stancuță. Acum îi pot recunoaște sunetele pe care le scoate.
Aș vrea să văd păsările mici, cântătoare, dar parcă e imposibil să dau de ele de la geam. Și le aud mereu cântând.
Mă gândesc la documentarul pe care l-am văzut aseară pe National Geographic: "Jane Goodall: The Hope". O bucurie pentru creier.  Despre un om extraordinar. Ca să ajute cimpanzeii, a schimbat mentalitatea oamenilor. De ex, a schimbat mentalitatea oamenilor de știință care făceau experimente pe cimpanzei, le-a arătat materiale video cu ei, cimpanzeii, în habitatul lor natural, le-a spus că și ei au viață socială și emoții,  la fel ca oamenii, și că dacă pun cimpanzei în cușcă e ca și cum ar închide oameni. În plus, deși seamănă foarte mult cu noi (98.6%) nu răspund la fel la medicamente.
A ajutat comunitățile din Africa să înțeleagă că pădurile sunt foarte importante, i-a învățat să nu mai taie atât de mulți copaci și să planteze alții, și astfel a ajutat cimpanzeii de acolo să-și păstreze casa. Pentru că, spune ea, totul e interconectat în lume. De ex, în cazul respectiv, cimpanzeii și oamenii trăiesc în același mediu, nu pot fi separați unii de alții.
Jane Goodall nu se ceartă cu nimeni, le vorbește oamenilor, îi face să înțeleagă cât de important este să avem grijă de planetă. Cum ziceam, un om extraordinar. Mai văzusem un documentar cu ea și cimpanzeii mai demult, dar ăsta i-a făcut un portret detaliat, m-a impresionat și mai tare.
Dacă te simți mărunt și fără putere de a schimba ceva, nu de adevărat. Asta-i o capcană în gândire, spun eu acum.
Sunt lucruri simple pe care le poate face oricine: să stingi lumina sau aparatele când ieși dintr-o cameră, de exemplu; să oprești apa când îți săpunezi mâinile sau șamponezi părul, să-i dai drumul iar când te clătești; să arunci gunoiul doar la coșul de gunoi - nu pe jos, nici în apă  (râu, lac, mare etc).
Și mă mai gândesc la cartea lui Jeff VanderMeer, "The Strange Bird: A Borne Story", care mi-a plăcut, dar nu la fel de mult ca "Borne" - carte în care un scriitor bărbat vorbește atât de emoționant și de adevărat despre maternitate, cum nu am mai văzut până acum. Pentru că, de fapt, și despre maternitate e vorba în Borne, poate că mai ales despre asta. Mă gândesc la păsarea din The Strange Bird, cum își pierde libertatea, cum ajunge în mâinile Magicienei, personaj negativ obsedat de biotehnologie, care îi modifică trupul și o transformă într-o pelerină pe care ea, Magiciana, o poartă și devine astfel invizibilă.
Acum se uită Filip, e prima dată când e interesat serios de binoclu. Nu vrea să mi-l mai dea înapoi. Îl întreb ce vede și-mi zice entuziasmat: Am văzut un om!

Comments

Popular posts from this blog

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

O zi superbă

Ieri, făcând eu o pauză de laptop, am ieșit în balcon. Am urmărit pițigoii mari și suri și țicleanul care veneau la geamul bucătăriei, la semințe, am salutat-o pe vecina veveriță care țâșnea de pe o creangă pe alta a unui copac, am ascultat o discuție dintre coțofene, când... Am auzit un croncănit diferit trecând pe deasupra copacilor. Oare să fie...? Se poate să fie...?  Nu-mi venea să cred. Îndrept repede aparatul în sus, nu mai apuc să dau zoom la maxim, face iute trei poze, apoi le măresc șiiii.... Da, el este, obsesia mea păsărească, corbul! Corvuz corax.  Chiar nu-mi venea să cred. Indicii pentru identificare în zbor: patru remige primare mai lungi (penele din vârful aripii) și, bineînțeles, ciocul mare, negru și ușor curbat la vârf. Atât de bucuroasă am fost că, în sfârșit, am văzut un corb, încât am lăsat o parte din mine să zboare cu el. Apoi am coborât privirea spre prietenii mei: Pițigoi sur (Poecile palustris) Aici, pițigoiul sur savurând o sământă: Pițigoi mare (Parus majo