Solstițiu de vară la New York, de Sharon Olds

La sfârșitul celei mai lungi zile din an, n-a mai suportat,
a urcat scările de fier până pe acoperișul clădirii,
a traversat suprafața înmuiată, de smoală,
până la margine, și-a pus un picior peste elaborata cornișă de tablă verde
și le-a spus că dacă mai fac un pas, s-a terminat.
Apoi, uriașa mașinărie a pământului s-a pus în mișcare pentru viața lui,
au venit polițiști în uniforme albastru-gri, ca cerul într-o seară înnorată,
unul și-a pus o vestă antiglonț,
o carcasă neagră peste viața lui,
peste viața tatălui copiilor lui, în cazul în care
bărbatul era înarmat, altul, agățat
de o frânghie, ca un simbol al sfintei lui datorii,
a ieșit printr-o gaură din acoperișul clădirii vecine,
ca deschizătura aurie despre care se spune că se află în creștetul capului,
și s-a furișat spre bărbatul care voia să moară.
Cel mai înalt polițist s-a apropiat din față,
ușor, încet, vorbind cu el, vorbindu-i, vorbindu-i,
în timp ce piciorul bărbatului atârna peste buza celeilalte lumi,
iar mulțimea se aduna în stradă tăcută și
plasa neagră, înfricoșătoare, cu împletitură necruțătoare, a fost
desfăcută aproape de bordură, întinsă și
netezită ca cearșaful pregătit să întâmpine o naștere.
Apoi toți s-au apropiat un pic de el,
acolo unde se ghemuise lângă moarte, cămașa lui ca laptele,
strălucind ca ceva
care crește într-un recipient noaptea, în întuneric, într-un laborator, și apoi
totul s-a oprit
când corpul lui s-a smucit și
a coborât de pe parapet și s-a îndreptat spre ei,
iar ei l-au înconjurat, am crezut că o să-l
snopească în bătaie, așa cum o mamă, al cărei copil
s-a pierdut, țipă la el când îl găsește,
l-au luat de brațe, l-au ridicat și
l-au sprijinit de peretele hornului,
polițistul înalt și-a aprins o țigară pe care
i-a dat-o lui, apoi
toți și-au aprins câte o țigară, iar
capetele roșii, strălucitoare ardeau ca
focurile de tabără micuțe pe care le aprindeam noaptea
demult, la începutul lumii.

Sharon Olds

(Mi-a amintit Facebook ieri că în 2017 o descopeream pe Sharon Olds și îi traduceam poezia asta, prima poezie pe care i-am tradus-o.)

Comments

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul. Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți. Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Despre „Ce văd dragonii”

„Ce văd dragonii”, romanul meu pentru copii apărut la Polirom, în colecția Polirom Junior, în 2019, a primit o recenzie (atât în română, cât și în engleză) care m-a bucurat. Mă bucur când primesc feedback de la cititori, ca tot omul, iar bucuria e și mai mare atunci când văd că dialogul dintre carte și cititor a mers bine, limpede. Copiez recenzia aici, pe blog, cu acordul Georgianei L. Gheorghe, autoarea ei, și mă duc pe balcon, cu binoclul și aparatul, dar nu cred că pozez vreo pasăre din comunitatea noastră azi, a bătut vântul tare, bate așa de trei zile, doar pe șoimul rândunelelor îl aud din când în când. „Este un roman scris de Diana Geacăr. Povestea se axează pe încercările unui grup de copii de a-și aduce aminte cine sunt în timp ce călătoresc în lumea jocurilor pe calculator. Autoarea își atrage cititorii prin stilul simplu care poate să fie înțeles de toți. Romanul în sine este un amestec de Aaron Stone, Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, Bezna. Povestitorii din cona

Diana Geacăr

Search This Blog