Skip to main content

Ușor depășiți

Am citit zilele trecute o anecdotă​ referitoare la sindromul impostorului, pe care Neil Gaiman a scris-o drept răspuns unui cititor care îi ceruse câteva sfaturi. Și mi-a plăcut atat de mult incat mi-am propus să o traduc imediat ce găsesc timp.

"Acum câțiva ani, am avut norocul să fiu invitat la o întâlnire cu oameni buni și minunați: artiști, savanți, scriitori și descoperitori de tot felul. Și am simțit că în orice moment o să-și dea seama că nu am niciun drept să fiu acolo, printre oamenii aceia care intr-adevar făcuseră ceva.

În a doua sau a treia seara, mă aflam în spatele sălii, in timpul unui eveniment muzical, și am început să vorbesc cu un domn în vârstă, foarte drăguț și politicos, despre mai multe lucruri, inclusiv despre faptul că aveam amândoi același prenume. Apoi a arătat spre sala plina de oameni și a spus ceva asemănător: "Mă uit
la oamenii ăștia și mă gândesc: Ce naiba caut eu aici? Ei au făcut lucruri uimitoare, eu doar m-am dus unde am fost trimis."

Iar eu i-am spus: "Da. Dar sunteți primul om care a pășit pe lună. Cred că asta contează."

Și m-am simțit mai bine. Pentru că, dacă Neil Armstrong se simțea ca un impostor, poate că și ceilalți se simțeau așa. Poate că nu era niciun adult acolo, doar oameni care munciseră mult, avuseseră și noroc și se simțeau ușor depășiți, dar toți încercam să facem tot ce ne stă in putință, iar ăsta e singurul lucru la care putem spera."

Comments

Popular posts from this blog

A doua scrisoare pentru tatăl meu

Astăzi se fac 3 ani de când ai murit. Fără  nimeni lângă tine. De câte ori mă gândesc la asta, mi se face rău. Știu că nu mai erai de câteva zile în corpul tău,  dar dacă erai? Dacă auzeai și înțelegeai tot? Dacă ai murit conștient de faptul că nu e niciunul dintre noi lângă tine?
Poate că ți-a părut bine că se întâmplă așa. Ai fost un om retras.

Nu credeam că o să-ți mai scriu vreo scrisoare. Mă gândesc tot mai puțin la tot ce s-a întâmplat,  ca să pot continua. Când ai o rană așa de mare, care nu se va curăța niciodată și,  deci, nu se va închide, cred că e mai bine s-o lași în pace. O ștergi cu blândețe și te ocupi de treburile zilnice, căutând să n-o deranjezi.
Suntem ceva mai bine, deci. Eu, cel puțin, mă văd destul de clar și încă învăț să mă descurc cu mine. Uneori reușesc,  alteori mă sperii. Dar îmi revin repede și nu mai zac.
De ceva timp, mi-am propus să stau mai mult, cât pot de mult, într-o singură  realitate. În prezent. Mi-a prins bine. Acum mă împac destul de bine cu …

Zodia cancerului

Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți.
S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate.
Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fragmente din dialogurile cu Filip.

"6 noiembrie    Sebastian.  Cuvinte de înțelepciune.
Dialog la lăpticul de seară.
El (tam-nesam): Tati,  mie-mi place ficțiunea.
Eu (cam antipatic-profeSoral): Dar ce-i aia ficțiune?
El (def…

george geacăr. jurnal, deci poem

era un film din alea de văzut în seri
liniștite când ai vrea să-ți umpli
timpul cu întâmplări prin care n-ai vrea să treci.
erau munții ăia roșcați din magreb, cerul ăla
albastru, firele alea rare de iarbă păscute de
capre.
și doi îngeri cu ten măsliniu, păr creț și
ochi aprinși.
tocmai găsiseră locul unde tatăl lor își ținea
ascunsă pușca de vânătoare
un akm și cartușe
și cel mare căuta acum cu arma la umăr și striga
fratelui mai mic
în ce, zi-mi în ce, zi odată mai repede. în
autobuz, a zis îngerul mic. akm s-a descărcat,
dar autobuzul, de fapt un autocar cu turiști
amatori de locuri exotice, a continuat să ruleze.
glonțul lovise un geam mic al autocarului
și țeasta unei turiste care moțăia sprijinită de el.
mai departe e film și de ce l-aș povesti.
cei doi îngeri și-au dat seama destul de repede că
arma făcuse ceva destul de urât, dar ce
poți să ceri unui înger? în lumea lor nu există
interdicție și dacă te lovește un glonț din alea
în șira spinării
în măduvă direct de fapt, cum p…