Skip to main content

Ușor depășiți

Am citit zilele trecute o anecdotă​ referitoare la sindromul impostorului, pe care Neil Gaiman a scris-o drept răspuns unui cititor care îi ceruse câteva sfaturi. Și mi-a plăcut atat de mult incat mi-am propus să o traduc imediat ce găsesc timp.

"Acum câțiva ani, am avut norocul să fiu invitat la o întâlnire cu oameni buni și minunați: artiști, savanți, scriitori și descoperitori de tot felul. Și am simțit că în orice moment o să-și dea seama că nu am niciun drept să fiu acolo, printre oamenii aceia care intr-adevar făcuseră ceva.

În a doua sau a treia seara, mă aflam în spatele sălii, in timpul unui eveniment muzical, și am început să vorbesc cu un domn în vârstă, foarte drăguț și politicos, despre mai multe lucruri, inclusiv despre faptul că aveam amândoi același prenume. Apoi a arătat spre sala plina de oameni și a spus ceva asemănător: "Mă uit
la oamenii ăștia și mă gândesc: Ce naiba caut eu aici? Ei au făcut lucruri uimitoare, eu doar m-am dus unde am fost trimis."

Iar eu i-am spus: "Da. Dar sunteți primul om care a pășit pe lună. Cred că asta contează."

Și m-am simțit mai bine. Pentru că, dacă Neil Armstrong se simțea ca un impostor, poate că și ceilalți se simțeau așa. Poate că nu era niciun adult acolo, doar oameni care munciseră mult, avuseseră și noroc și se simțeau ușor depășiți, dar toți încercam să facem tot ce ne stă in putință, iar ăsta e singurul lucru la care putem spera."

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul.
L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat.
Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi.
M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie?
Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică?
După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani.
Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă.

Se fac doi ani de când ai murit, iar eu …

Zodia cancerului

Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți.
S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate.
Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fragmente din dialogurile cu Filip.

"6 noiembrie    Sebastian.  Cuvinte de înțelepciune.
Dialog la lăpticul de seară.
El (tam-nesam): Tati,  mie-mi place ficțiunea.
Eu (cam antipatic-profeSoral): Dar ce-i aia ficțiune?
El (def…

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.