Skip to main content

Arcul


Au trecut șase ani de când apar în pozele astea. Uneori, îmi pare bine că Facebook are grija de amintirile mele.
Eram la pădure cu tata, mama, Mircea, Happy și un prieten, care își adusese arcul.
Îmi amintesc că mă simțeam extraordinar, prezentă, in timp ce căutam să-mi aliniez corpul, ținând arcul încordat la maxim, spre țintă, și nu mai voiam să fac nimic altceva în viață, decât să trag cu arcul intr-o sticla atârnată intr-un copac.
Cred că așa se simte Happy când vede o minge.
Îmi amintesc că o dată n-am întins bine brațul și m-a pișcat destul de tare coarda.
Îmi amintesc că le-am spus că mi-am descoperit un nou hobby, și tata mi-a spus că se întâmplă să-ti descoperi pasiuni și mai târziu, iar eu m-am simțit și mai bine, așa cum te simți când reușești să faci ceva singur.


Comments

Popular posts from this blog

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.

Ne credem singuri, dar casa e plină

Stăm pe jos, pe pătura pe care a dormit
tatăl meu și ascultăm discuri cu povești –

voci pe care le cunosc atât de bine încât
le confund. Picupul a fost tot al lui.

Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy,
but tonight I am content,

scria Sylvia Plathla 18 ani, în jurnal. Eu am scris,
la proba de filozofie, că fericirea nu poate să fie

trăită decât în memorie. Sunt în dormitor,
într-un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune

că nu mai găsește nicio bucurie. A făcut
transplatul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb eu

cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spus
o prostie. De fapt, a început să-și încheie

socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozită
să nu mă contrazic la final, şi mi-au scăzut
zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă.
Poate ar fi trebuit să scriu mulțumire în loc de fericire.

Acum să te văd și pe tine părinte

Stăm lungiți în dormitor și ne uităm la Discovery.
Și crocodilii sunt simpatici când sunt mici, îmi spune

tatăl meu. În curând o să facă transplantul medular.
Eu încep să râd. Mai știi, îl întreb dintr-odată,

când mi-ai răsturnat găleata de gunoi
în pat pentru că n-am vrut s-o duc

exact în momentul ăla. Și râd iar. Nu i-am spus
niciodată că nu-mi plăcea să duc gunoiul

pe lumină, pentru că zgomotul pe care îl scotea găleata
când o loveam de ghenă mi se părea că invită

cartierul să-și noteze data, ora și împrejurările în care au surprins un animal rar. Acum mă uit la el
și îl aștept să râdă. Își ține un picior ridicat, cu genunchiul îndoit. După chimioterapie, are pielea cenușie, uscată și subțire,
carnea îi atârnă pe os. Ochii îi sunt ieșiți din orbite și pe cap i-a crescut puf galben. Așa am făcut, mă întreabă
cu o voce spartă, iar eu îmi retrag cuvintele pe rând, până când nu mai rămâne decât teama.