Skip to main content

Portretul lui Washington

Pe Washington l-a adus M de-afara și tot el i-a pus numele. Îmi amintesc că plouase mult.
Era cat palma, plin de purici, murdar la nas și avea ochii umflați, unul dintre ei puțin lipit. În câteva zile s-a îmbolnăvit rău, l-am dus la veterinar, i-a făcut injecții, când am ajuns acasă parcă respira din ce în ce mai greu, l-am pus pe piept și am așteptat tremurând până a început să respire normal. Și a dormit pe pieptul meu până s-a făcut bine.
Avea 2, 3 luni. Azi spuneam că e fată, mâine că e băiat.

                                                                 (după tratament)

În prima zi, Happy îl urmarea peste tot cu ochii bulbucați, scâncea și-l incerca cu lăbuța să vadă ce fel de minge e. Am plecat cu inima strânsă în ziua următoare, mă gândeam că e prea mic să urce singur în pat, că poate rămâne blocat pe undeva, că poate se ceartă cu ea, dar când m-am întors, i-am găsit dormind unul lângă celălalt. Pentru mine a fost o lecție de încredere.


Și au fost foarte buni prieteni - se jucau amândoi, dormeau împreună -, așa cum vezi in clipurile de pe FB, până când W s-a transformat intr-un adolescent țâfnos. Am intervenit târziu.

În primul an de viață obișnuia să-si petreacă nopțile aruncându-se pe draperii, acum mă așteaptă să mergem împreună la culcare. Uneori se așază la urechea mea și începe să toarcă, iar eu adorm cu capul lipit de el. E cel mai bun remediu de casă.


M-am îndrăgostit de el din prima noapte, când a venit la capul meu torcând și a început să-mi ronțăie urechea.
Vara ii place sa doarmă la soare, pe balcon. Iarna, pe calorifer.
E foarte tolerant.
F îl iubește mult (pe el l-a iubit primul, apoi s-a împrietenit cu Izzy).
Ii place sa stea in chiuvetă după ce vine din balcon.


Ii place sa stea la geam.
A mai răcit o data și iar m-am speriat îngrozitor.
Probabil a suferit mult de foame când era al nimănui, pentru că ar mânca întruna.
Când intrăm în casă, vine și el în întâmpinare, odată cu câinii, și miorlăie până îi dăm o gustărică sau o îmbrățișare.
De cate ori apare un obiect nou în casa, se urcă repede pe el și se uită de parcă ar spune: Ce? E al meu.


Are vreo 3 ani și cândva ne petreceam foarte mult timp împreună.





Comments

Popular posts from this blog

A doua scrisoare pentru tatăl meu

Astăzi se fac 3 ani de când ai murit. Fără  nimeni lângă tine. De câte ori mă gândesc la asta, mi se face rău. Știu că nu mai erai de câteva zile în corpul tău,  dar dacă erai? Dacă auzeai și înțelegeai tot? Dacă ai murit conștient de faptul că nu e niciunul dintre noi lângă tine?
Poate că ți-a părut bine că se întâmplă așa. Ai fost un om retras.

Nu credeam că o să-ți mai scriu vreo scrisoare. Mă gândesc tot mai puțin la tot ce s-a întâmplat,  ca să pot continua. Când ai o rană așa de mare, care nu se va curăța niciodată și,  deci, nu se va închide, cred că e mai bine s-o lași în pace. O ștergi cu blândețe și te ocupi de treburile zilnice, căutând să n-o deranjezi.
Suntem ceva mai bine, deci. Eu, cel puțin, mă văd destul de clar și încă învăț să mă descurc cu mine. Uneori reușesc,  alteori mă sperii. Dar îmi revin repede și nu mai zac.
De ceva timp, mi-am propus să stau mai mult, cât pot de mult, într-o singură  realitate. În prezent. Mi-a prins bine. Acum mă împac destul de bine cu …

Zodia cancerului

Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți.
S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate.
Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fragmente din dialogurile cu Filip.

"6 noiembrie    Sebastian.  Cuvinte de înțelepciune.
Dialog la lăpticul de seară.
El (tam-nesam): Tati,  mie-mi place ficțiunea.
Eu (cam antipatic-profeSoral): Dar ce-i aia ficțiune?
El (def…

george geacăr. jurnal, deci poem

era un film din alea de văzut în seri
liniștite când ai vrea să-ți umpli
timpul cu întâmplări prin care n-ai vrea să treci.
erau munții ăia roșcați din magreb, cerul ăla
albastru, firele alea rare de iarbă păscute de
capre.
și doi îngeri cu ten măsliniu, păr creț și
ochi aprinși.
tocmai găsiseră locul unde tatăl lor își ținea
ascunsă pușca de vânătoare
un akm și cartușe
și cel mare căuta acum cu arma la umăr și striga
fratelui mai mic
în ce, zi-mi în ce, zi odată mai repede. în
autobuz, a zis îngerul mic. akm s-a descărcat,
dar autobuzul, de fapt un autocar cu turiști
amatori de locuri exotice, a continuat să ruleze.
glonțul lovise un geam mic al autocarului
și țeasta unei turiste care moțăia sprijinită de el.
mai departe e film și de ce l-aș povesti.
cei doi îngeri și-au dat seama destul de repede că
arma făcuse ceva destul de urât, dar ce
poți să ceri unui înger? în lumea lor nu există
interdicție și dacă te lovește un glonț din alea
în șira spinării
în măduvă direct de fapt, cum p…