Skip to main content

Portretul lui Washington

Pe Washington l-a adus M de-afara și tot el i-a pus numele. Îmi amintesc că plouase mult.
Era cat palma, plin de purici, murdar la nas și avea ochii umflați, unul dintre ei puțin lipit. În câteva zile s-a îmbolnăvit rău, l-am dus la veterinar, i-a făcut injecții, când am ajuns acasă parcă respira din ce în ce mai greu, l-am pus pe piept și am așteptat tremurând până a început să respire normal. Și a dormit pe pieptul meu până s-a făcut bine.
Avea 2, 3 luni. Azi spuneam că e fată, mâine că e băiat.

                                                                 (după tratament)

În prima zi, Happy îl urmarea peste tot cu ochii bulbucați, scâncea și-l incerca cu lăbuța să vadă ce fel de minge e. Am plecat cu inima strânsă în ziua următoare, mă gândeam că e prea mic să urce singur în pat, că poate rămâne blocat pe undeva, că poate se ceartă cu ea, dar când m-am întors, i-am găsit dormind unul lângă celălalt. Pentru mine a fost o lecție de încredere.


Și au fost foarte buni prieteni - se jucau amândoi, dormeau împreună -, așa cum vezi in clipurile de pe FB, până când W s-a transformat intr-un adolescent țâfnos. Am intervenit târziu.

În primul an de viață obișnuia să-si petreacă nopțile aruncându-se pe draperii, acum mă așteaptă să mergem împreună la culcare. Uneori se așază la urechea mea și începe să toarcă, iar eu adorm cu capul lipit de el. E cel mai bun remediu de casă.


M-am îndrăgostit de el din prima noapte, când a venit la capul meu torcând și a început să-mi ronțăie urechea.
Vara ii place sa doarmă la soare, pe balcon. Iarna, pe calorifer.
E foarte tolerant.
F îl iubește mult (pe el l-a iubit primul, apoi s-a împrietenit cu Izzy).
Ii place sa stea in chiuvetă după ce vine din balcon.


Ii place sa stea la geam.
A mai răcit o data și iar m-am speriat îngrozitor.
Probabil a suferit mult de foame când era al nimănui, pentru că ar mânca întruna.
Când intrăm în casă, vine și el în întâmpinare, odată cu câinii, și miorlăie până îi dăm o gustărică sau o îmbrățișare.
De cate ori apare un obiect nou în casa, se urcă repede pe el și se uită de parcă ar spune: Ce? E al meu.


Are vreo 3 ani și cândva ne petreceam foarte mult timp împreună.





Comments

Popular posts from this blog

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.

Ne credem singuri, dar casa e plină

Stăm pe jos, pe pătura pe care a dormit
tatăl meu și ascultăm discuri cu povești –

voci pe care le cunosc atât de bine încât
le confund. Picupul a fost tot al lui.

Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy,
but tonight I am content,

scria Sylvia Plathla 18 ani, în jurnal. Eu am scris,
la proba de filozofie, că fericirea nu poate să fie

trăită decât în memorie. Sunt în dormitor,
într-un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune

că nu mai găsește nicio bucurie. A făcut
transplatul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb eu

cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spus
o prostie. De fapt, a început să-și încheie

socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozită
să nu mă contrazic la final, şi mi-au scăzut
zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă.
Poate ar fi trebuit să scriu mulțumire în loc de fericire.

Acum să te văd și pe tine părinte

Stăm lungiți în dormitor și ne uităm la Discovery.
Și crocodilii sunt simpatici când sunt mici, îmi spune

tatăl meu. În curând o să facă transplantul medular.
Eu încep să râd. Mai știi, îl întreb dintr-odată,

când mi-ai răsturnat găleata de gunoi
în pat pentru că n-am vrut s-o duc

exact în momentul ăla. Și râd iar. Nu i-am spus
niciodată că nu-mi plăcea să duc gunoiul

pe lumină, pentru că zgomotul pe care îl scotea găleata
când o loveam de ghenă mi se părea că invită

cartierul să-și noteze data, ora și împrejurările în care au surprins un animal rar. Acum mă uit la el
și îl aștept să râdă. Își ține un picior ridicat, cu genunchiul îndoit. După chimioterapie, are pielea cenușie, uscată și subțire,
carnea îi atârnă pe os. Ochii îi sunt ieșiți din orbite și pe cap i-a crescut puf galben. Așa am făcut, mă întreabă
cu o voce spartă, iar eu îmi retrag cuvintele pe rând, până când nu mai rămâne decât teama.