Skip to main content

Câinii mei. Izzy



Pentru că se apropie de sfârșit săptămâna Be Kind to Animals, m-am hotărât să scriu despre Izzy și un pic despre alți câini care sunt, intr-un fel, tot ai mei. Sau au fost.

Izzy a venit la noi când avea 7 luni și era destul de mica, puteai sa o ridici cu un brat. Avusese vreo doi stăpâni până atunci. Pentru că răspundea deja la numele ăsta, nu i l-am schimbat. 
Și ea m-a cucerit din prima noapte. S-a lungit ca un om, sub plapuma, și așa doarme și acum, lungită și învelită. Dimineața vine sprintenă să mă salute, ne pupam, apoi se întoarce în pat. 
O vreme a fost calmă, liniștită și indiferenta, apoi, la adolescență, au început niște probleme mari. Voia să o domine pe Happy și până la urmă a reușit, dar nu m-a mai deranjat asta după ce l-am auzit pe Cesar Millan spunand că trebuie să lași câinii să-și stabilească ierarhia singuri.
Doar că ea începuse să se creadă și șeful meu.

                        

Cea mai mare problema era că nu puteam sa le scoatem afara pe amândouă odată.
Trebuia să o păzesc pe Happy sa mănânce, nu puteam sa le dau jucării să se joace, in fine, devenise atât de agresiva si dominatoare cu Happy încât ajunseserăm​ să-i căutăm un alt stăpân, o altă casă in care sa fie neapărat singură.
Apoi mi-am spus că nu pot să-i fac asta. In plus, Filip era atașat de ea. Așa că mi-am spus gata, e a mea si trebuie s-o ajut.
Incepusem sa mă uit seara la emisiunea lui Cesar Millan, la început din pura plăcere, apoi am devenit mult mai atenta. Așa cum m-am priceput eu, aplicam in timpul zilei sfaturile lui și am reușit în scurt timp sa le scot împreună afara, acum merg foarte frumos, Izzy neapărat în fața lui Happy, dar asta e treaba lor.
In primul rand, am inceput sa o corectez de câte ori era agresivă, să fiu sef de haita deci (cu limbajul corpului, cu țșt și tot). Apoi, am invatat-o câteva comenzi (sezi, aștepta, aici etc) și am descoperit că îi plăcea enorm să facă asta.
Dar tot nu-mi plăcea cum mergea afara, mă trăgea și mi-o lua înainte și făcea cam tot ce voia.
Și intr-o seara l-am văzut pe Cesar spunând cuvintele magice: zgarda, nu ham.
 În ziua următoare le-am schimbat hamul cu o zgarda. A fost magie.


A înțeles, până la urmă, că nu e singură la părinți.
Ar manca orice, oricând, chiar tot timpul.
E toleranta cu F și se joace cu el.
Are cam aceeași expresie. Numai când intră în stare de vigilenta i se încrețește botul și i se ridica parul pe spate, dar numai pe mijloc, ca o creasta.
Are nevoie de socializare și mă bucur de câte ori se ivește ocazia, o las sa interacționeze, dar tot repezită e, fara maniere.
Pe cat era de repezită, pe atât era de fricoasa. De fapt, frica o și făcea repezita. S-a ameliorat mult chestia asta și încă lucrăm la ea.
Venirea ei a ajutat-o mult pe Happy. În primul rând, a calmat-o luandu-i rolul de șef pe care i-l dădusem fara sa știu. 
Apoi, vazand-o cum și cât mănâncă, Happy s-a panicat și n-a mai făcut mofturi.
Are aproape trei ani și mă bucur că nu am renunțat la fata asta sensibilă.


Așadar, ei sunt ai mei (Happy, Washington și Izzy), dar tot ai mei sunt și câinii pe lângă care trec zilnic, pe care am ajuns să-i cunosc foarte bine, ne salutăm, le dau ceva daca am, dacă nu, le cumpăr. 

Pe băiatul ăsta l-am descoperit intr-o curte nelocuita. Rămăsese acolo după ce se mutaseră stăpânii. Era foarte slab, cu o rana foarte urâtă la un sold. Daca se așeza, cu greu se mai putea ridica. Cred că era orb.
O săptămâna (dar atât de intensă a fost încât am inceput să mă gândesc dacă nu cumva au fost două) i-am dus mâncare și apa și am stat de vorba. Mai era cu el o fata, intrase mai demult in curte și rămăsese acolo, dar putea sa iasă și să intre oricând voia. Ii aduceam și ei mancare.
În penultima zi, baiatul mă aștepta la gard.
În ultima lui zi, nu ne-am mai întâlnit. Atunci am aflat că a fost eutanasiat, că avea cancer, că avusese grija de el cineva, totuși.
Și că avea vreo douăzeci de ani. 

                                                      

M-am mai dus o vreme pentru fata, până când m-am convins că e hrănită.
Ne mai întâlnim uneori. 

Comments

Popular posts from this blog

A doua scrisoare pentru tatăl meu

Astăzi se fac 3 ani de când ai murit. Fără  nimeni lângă tine. De câte ori mă gândesc la asta, mi se face rău. Știu că nu mai erai de câteva zile în corpul tău,  dar dacă erai? Dacă auzeai și înțelegeai tot? Dacă ai murit conștient de faptul că nu e niciunul dintre noi lângă tine?
Poate că ți-a părut bine că se întâmplă așa. Ai fost un om retras.

Nu credeam că o să-ți mai scriu vreo scrisoare. Mă gândesc tot mai puțin la tot ce s-a întâmplat,  ca să pot continua. Când ai o rană așa de mare, care nu se va curăța niciodată și,  deci, nu se va închide, cred că e mai bine s-o lași în pace. O ștergi cu blândețe și te ocupi de treburile zilnice, căutând să n-o deranjezi.
Suntem ceva mai bine, deci. Eu, cel puțin, mă văd destul de clar și încă învăț să mă descurc cu mine. Uneori reușesc,  alteori mă sperii. Dar îmi revin repede și nu mai zac.
De ceva timp, mi-am propus să stau mai mult, cât pot de mult, într-o singură  realitate. În prezent. Mi-a prins bine. Acum mă împac destul de bine cu …

Zodia cancerului

Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți.
S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate.
Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fragmente din dialogurile cu Filip.

"6 noiembrie    Sebastian.  Cuvinte de înțelepciune.
Dialog la lăpticul de seară.
El (tam-nesam): Tati,  mie-mi place ficțiunea.
Eu (cam antipatic-profeSoral): Dar ce-i aia ficțiune?
El (def…

george geacăr. jurnal, deci poem

era un film din alea de văzut în seri
liniștite când ai vrea să-ți umpli
timpul cu întâmplări prin care n-ai vrea să treci.
erau munții ăia roșcați din magreb, cerul ăla
albastru, firele alea rare de iarbă păscute de
capre.
și doi îngeri cu ten măsliniu, păr creț și
ochi aprinși.
tocmai găsiseră locul unde tatăl lor își ținea
ascunsă pușca de vânătoare
un akm și cartușe
și cel mare căuta acum cu arma la umăr și striga
fratelui mai mic
în ce, zi-mi în ce, zi odată mai repede. în
autobuz, a zis îngerul mic. akm s-a descărcat,
dar autobuzul, de fapt un autocar cu turiști
amatori de locuri exotice, a continuat să ruleze.
glonțul lovise un geam mic al autocarului
și țeasta unei turiste care moțăia sprijinită de el.
mai departe e film și de ce l-aș povesti.
cei doi îngeri și-au dat seama destul de repede că
arma făcuse ceva destul de urât, dar ce
poți să ceri unui înger? în lumea lor nu există
interdicție și dacă te lovește un glonț din alea
în șira spinării
în măduvă direct de fapt, cum p…