Skip to main content

Câinii mei. Izzy



Pentru că se apropie de sfârșit săptămâna Be Kind to Animals, m-am hotărât să scriu despre Izzy și un pic despre alți câini care sunt, intr-un fel, tot ai mei. Sau au fost.

Izzy a venit la noi când avea 7 luni și era destul de mica, puteai sa o ridici cu un brat. Avusese vreo doi stăpâni până atunci. Pentru că răspundea deja la numele ăsta, nu i l-am schimbat. 
Și ea m-a cucerit din prima noapte. S-a lungit ca un om, sub plapuma, și așa doarme și acum, lungită și învelită. Dimineața vine sprintenă să mă salute, ne pupam, apoi se întoarce în pat. 
O vreme a fost calmă, liniștită și indiferenta, apoi, la adolescență, au început niște probleme mari. Voia să o domine pe Happy și până la urmă a reușit, dar nu m-a mai deranjat asta după ce l-am auzit pe Cesar Millan spunand că trebuie să lași câinii să-și stabilească ierarhia singuri.
Doar că ea începuse să se creadă și șeful meu.

                        

Cea mai mare problema era că nu puteam sa le scoatem afara pe amândouă odată.
Trebuia să o păzesc pe Happy sa mănânce, nu puteam sa le dau jucării să se joace, in fine, devenise atât de agresiva si dominatoare cu Happy încât ajunseserăm​ să-i căutăm un alt stăpân, o altă casă in care sa fie neapărat singură.
Apoi mi-am spus că nu pot să-i fac asta. In plus, Filip era atașat de ea. Așa că mi-am spus gata, e a mea si trebuie s-o ajut.
Incepusem sa mă uit seara la emisiunea lui Cesar Millan, la început din pura plăcere, apoi am devenit mult mai atenta. Așa cum m-am priceput eu, aplicam in timpul zilei sfaturile lui și am reușit în scurt timp sa le scot împreună afara, acum merg foarte frumos, Izzy neapărat în fața lui Happy, dar asta e treaba lor.
In primul rand, am inceput sa o corectez de câte ori era agresivă, să fiu sef de haita deci (cu limbajul corpului, cu țșt și tot). Apoi, am invatat-o câteva comenzi (sezi, aștepta, aici etc) și am descoperit că îi plăcea enorm să facă asta.
Dar tot nu-mi plăcea cum mergea afara, mă trăgea și mi-o lua înainte și făcea cam tot ce voia.
Și intr-o seara l-am văzut pe Cesar spunând cuvintele magice: zgarda, nu ham.
 În ziua următoare le-am schimbat hamul cu o zgarda. A fost magie.


A înțeles, până la urmă, că nu e singură la părinți.
Ar manca orice, oricând, chiar tot timpul.
E toleranta cu F și se joace cu el.
Are cam aceeași expresie. Numai când intră în stare de vigilenta i se încrețește botul și i se ridica parul pe spate, dar numai pe mijloc, ca o creasta.
Are nevoie de socializare și mă bucur de câte ori se ivește ocazia, o las sa interacționeze, dar tot repezită e, fara maniere.
Pe cat era de repezită, pe atât era de fricoasa. De fapt, frica o și făcea repezita. S-a ameliorat mult chestia asta și încă lucrăm la ea.
Venirea ei a ajutat-o mult pe Happy. În primul rând, a calmat-o luandu-i rolul de șef pe care i-l dădusem fara sa știu. 
Apoi, vazand-o cum și cât mănâncă, Happy s-a panicat și n-a mai făcut mofturi.
Are aproape trei ani și mă bucur că nu am renunțat la fata asta sensibilă.


Așadar, ei sunt ai mei (Happy, Washington și Izzy), dar tot ai mei sunt și câinii pe lângă care trec zilnic, pe care am ajuns să-i cunosc foarte bine, ne salutăm, le dau ceva daca am, dacă nu, le cumpăr. 

Pe băiatul ăsta l-am descoperit intr-o curte nelocuita. Rămăsese acolo după ce se mutaseră stăpânii. Era foarte slab, cu o rana foarte urâtă la un sold. Daca se așeza, cu greu se mai putea ridica. Cred că era orb.
O săptămâna (dar atât de intensă a fost încât am inceput să mă gândesc dacă nu cumva au fost două) i-am dus mâncare și apa și am stat de vorba. Mai era cu el o fata, intrase mai demult in curte și rămăsese acolo, dar putea sa iasă și să intre oricând voia. Ii aduceam și ei mancare.
În penultima zi, baiatul mă aștepta la gard.
În ultima lui zi, nu ne-am mai întâlnit. Atunci am aflat că a fost eutanasiat, că avea cancer, că avusese grija de el cineva, totuși.
Și că avea vreo douăzeci de ani. 

                                                      

M-am mai dus o vreme pentru fata, până când m-am convins că e hrănită.
Ne mai întâlnim uneori. 

Comments

Popular posts from this blog

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.

Ne credem singuri, dar casa e plină

Stăm pe jos, pe pătura pe care a dormit
tatăl meu și ascultăm discuri cu povești –

voci pe care le cunosc atât de bine încât
le confund. Picupul a fost tot al lui.

Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy,
but tonight I am content,

scria Sylvia Plathla 18 ani, în jurnal. Eu am scris,
la proba de filozofie, că fericirea nu poate să fie

trăită decât în memorie. Sunt în dormitor,
într-un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune

că nu mai găsește nicio bucurie. A făcut
transplatul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb eu

cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spus
o prostie. De fapt, a început să-și încheie

socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozită
să nu mă contrazic la final, şi mi-au scăzut
zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă.
Poate ar fi trebuit să scriu mulțumire în loc de fericire.

Acum să te văd și pe tine părinte

Stăm lungiți în dormitor și ne uităm la Discovery.
Și crocodilii sunt simpatici când sunt mici, îmi spune

tatăl meu. În curând o să facă transplantul medular.
Eu încep să râd. Mai știi, îl întreb dintr-odată,

când mi-ai răsturnat găleata de gunoi
în pat pentru că n-am vrut s-o duc

exact în momentul ăla. Și râd iar. Nu i-am spus
niciodată că nu-mi plăcea să duc gunoiul

pe lumină, pentru că zgomotul pe care îl scotea găleata
când o loveam de ghenă mi se părea că invită

cartierul să-și noteze data, ora și împrejurările în care au surprins un animal rar. Acum mă uit la el
și îl aștept să râdă. Își ține un picior ridicat, cu genunchiul îndoit. După chimioterapie, are pielea cenușie, uscată și subțire,
carnea îi atârnă pe os. Ochii îi sunt ieșiți din orbite și pe cap i-a crescut puf galben. Așa am făcut, mă întreabă
cu o voce spartă, iar eu îmi retrag cuvintele pe rând, până când nu mai rămâne decât teama.