Skip to main content

Ne credem singuri, dar casa e plină

Stăm pe jos, pe pătura pe care a dormit
tatăl meu și ascultăm discuri cu povești –
  
voci pe care le cunosc atât de bine încât
le confund. Picupul a fost tot al lui.

Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy,
but tonight I am content,

scria Sylvia Plath la 18 ani, în jurnal. Eu am scris,
la proba de filozofie, că fericirea nu poate să fie

trăită decât în memorie. Sunt în dormitor,
într-un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune

că nu mai găsește nicio bucurie. A făcut
transplatul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb eu

cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spus
o prostie. De fapt, a început să-și încheie

socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozită
să nu mă contrazic la final, şi mi-au scăzut

zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă.
Poate ar fi trebuit să scriu mulțumire în loc de fericire.

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul.
L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat.
Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi.
M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie?
Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică?
După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani.
Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă.

Se fac doi ani de când ai murit, iar eu …

Zodia cancerului

Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți.
S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate.
Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fragmente din dialogurile cu Filip.

"6 noiembrie    Sebastian.  Cuvinte de înțelepciune.
Dialog la lăpticul de seară.
El (tam-nesam): Tati,  mie-mi place ficțiunea.
Eu (cam antipatic-profeSoral): Dar ce-i aia ficțiune?
El (def…

george geacăr. jurnal, deci poem

era un film din alea de văzut în seri
liniștite când ai vrea să-ți umpli
timpul cu întâmplări prin care n-ai vrea să treci.
erau munții ăia roșcați din magreb, cerul ăla
albastru, firele alea rare de iarbă păscute de
capre.
și doi îngeri cu ten măsliniu, păr creț și
ochi aprinși.
tocmai găsiseră locul unde tatăl lor își ținea
ascunsă pușca de vânătoare
un akm și cartușe
și cel mare căuta acum cu arma la umăr și striga
fratelui mai mic
în ce, zi-mi în ce, zi odată mai repede. în
autobuz, a zis îngerul mic. akm s-a descărcat,
dar autobuzul, de fapt un autocar cu turiști
amatori de locuri exotice, a continuat să ruleze.
glonțul lovise un geam mic al autocarului
și țeasta unei turiste care moțăia sprijinită de el.
mai departe e film și de ce l-aș povesti.
cei doi îngeri și-au dat seama destul de repede că
arma făcuse ceva destul de urât, dar ce
poți să ceri unui înger? în lumea lor nu există
interdicție și dacă te lovește un glonț din alea
în șira spinării
în măduvă direct de fapt, cum p…