Am muncit enorm de mult la volumul ăsta.
Când tatăl meu era la sfârșit, am deschis un document nou și m-am întors la poezie ca să supraviețuiesc ororii care se apropia și a celor care fuseseră înainte, de la începutul bolii lui. Era un urlet.
Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să îmi petrec aproape tot timpul cu fiul meu, l-am schimbat, l-am alinat, l-am plimbat în fiecare zi, îi fac mâncare de când a început să mănânce, scriu și citesc cu program, dorm foarte puţin, pentru că, în primul rând, sunt mamă, iar în al doilea, fiindcă mă stăpânește o curiozitate de scriitor, am vrut să văd cum învaţă să se mişte, să meargă, să vorbească, pe scurt, cum devine nou-născutul, definit numai de nevoi şi de reflexe, om, adică fiinţă complexă. Am fost lângă el la primul sunet, primul zâmbet, prima rostogolire, primul hohot de râs, primul pas, primul cuvânt, fascinată şi copleşită.
Şi, în timp ce eu stăteam în primul rând, invitată la facerea lumii, tatăl meu se împuțina. Făcea drumul în sens invers.
Înainte să se îmbolnăvească, am scris aproape numai proză pentru că sunt absolut îndrăgostită de proza scurtă. Dar mai am mult de lucru acolo. Ma bucur, însă, ca am apucat să-i arăt câte ceva și că, mai ales, i-a plăcut.
Și am mai scris un roman pentru copii, pe care l-am început chiar în perioada în care am aflat de boală și care îmi aduce bucurie pentru că mă provoacă să-mi imaginez alte lumi și pentru că sunt absolut îndrăgostită de literatura pentru copii (îi spun așa pentru că nu am găsit alt termen până acum), dar nu e terminat pentru că, probabil, nu i-a venit timpul. Dar îmi doresc foarte mult sa fac asta, să scriu cărți pentru copii, e unul dintre primele vise, cele de care nu scapi, sunt prea sâcâitoare.
Dupa moartea lui am aflat că își dorea mult să scriu și poezie, iar asta mi-a adus o forță uriașă și liniște, care m-au lăsat să scriu poezie așa cum îmi place mie, trecută prin rațiune, ceea ce mi-a adus bucurie.
Volumul a avut multe variante pentru că de fiecare dată căutam să înțeleg oroarea de a trăi intr-o lume în care nu am tată.
Și l-am tot modificat până când mi-am dat seama că, de fapt, nu trebuie să caut niciun sens, ci doar să-mi amintesc.
Și urletul a devenit vorbă așezată.
Când tatăl meu era la sfârșit, am deschis un document nou și m-am întors la poezie ca să supraviețuiesc ororii care se apropia și a celor care fuseseră înainte, de la începutul bolii lui. Era un urlet.
Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să îmi petrec aproape tot timpul cu fiul meu, l-am schimbat, l-am alinat, l-am plimbat în fiecare zi, îi fac mâncare de când a început să mănânce, scriu și citesc cu program, dorm foarte puţin, pentru că, în primul rând, sunt mamă, iar în al doilea, fiindcă mă stăpânește o curiozitate de scriitor, am vrut să văd cum învaţă să se mişte, să meargă, să vorbească, pe scurt, cum devine nou-născutul, definit numai de nevoi şi de reflexe, om, adică fiinţă complexă. Am fost lângă el la primul sunet, primul zâmbet, prima rostogolire, primul hohot de râs, primul pas, primul cuvânt, fascinată şi copleşită.
Şi, în timp ce eu stăteam în primul rând, invitată la facerea lumii, tatăl meu se împuțina. Făcea drumul în sens invers.
Înainte să se îmbolnăvească, am scris aproape numai proză pentru că sunt absolut îndrăgostită de proza scurtă. Dar mai am mult de lucru acolo. Ma bucur, însă, ca am apucat să-i arăt câte ceva și că, mai ales, i-a plăcut.
Și am mai scris un roman pentru copii, pe care l-am început chiar în perioada în care am aflat de boală și care îmi aduce bucurie pentru că mă provoacă să-mi imaginez alte lumi și pentru că sunt absolut îndrăgostită de literatura pentru copii (îi spun așa pentru că nu am găsit alt termen până acum), dar nu e terminat pentru că, probabil, nu i-a venit timpul. Dar îmi doresc foarte mult sa fac asta, să scriu cărți pentru copii, e unul dintre primele vise, cele de care nu scapi, sunt prea sâcâitoare.
Dupa moartea lui am aflat că își dorea mult să scriu și poezie, iar asta mi-a adus o forță uriașă și liniște, care m-au lăsat să scriu poezie așa cum îmi place mie, trecută prin rațiune, ceea ce mi-a adus bucurie.
Volumul a avut multe variante pentru că de fiecare dată căutam să înțeleg oroarea de a trăi intr-o lume în care nu am tată.
Și l-am tot modificat până când mi-am dat seama că, de fapt, nu trebuie să caut niciun sens, ci doar să-mi amintesc.
Și urletul a devenit vorbă așezată.
Comments
Post a Comment