Skip to main content

Despre supraviețuire

Am muncit enorm de mult la volumul ăsta.
Când tatăl meu era la sfârșit, am deschis un document nou și m-am întors la poezie ca să supraviețuiesc ororii care se apropia și a celor care fuseseră înainte, de la începutul bolii lui. Era un urlet.

Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să îmi petrec aproape tot timpul cu fiul meu, l-am​ schimbat​, l-am alinat, l-am plimbat în fiecare zi, îi fac mâncare de când a început să mănânce, scriu și citesc cu program, dorm foarte puţin, pentru că, în primul rând, sunt mamă, iar în al doilea, fiindcă mă stăpânește o curiozitate de scriitor, am vrut să văd cum învaţă să se mişte, să meargă, să vorbească,  pe scurt, cum devine nou-născutul, definit numai de nevoi şi de reflexe, om, adică fiinţă complexă. Am fost lângă el la primul sunet, primul zâmbet, prima rostogolire, primul hohot de râs, primul pas, primul cuvânt, fascinată şi copleşită.

Şi, în timp ce eu stăteam în primul rând, invitată la facerea lumii, tatăl meu se împuțina. Făcea drumul în sens invers.

Înainte să se îmbolnăvească, am scris aproape numai proză pentru că sunt absolut îndrăgostită de proza scurtă. Dar mai am mult de lucru acolo. Ma bucur, însă, ca am apucat să-i arăt câte ceva și că, mai ales, i-a plăcut.
Și am mai scris un roman pentru copii, pe care l-am început chiar în perioada în care am aflat de boală și care îmi aduce bucurie pentru că mă provoacă să-mi imaginez alte lumi și pentru că sunt absolut îndrăgostită de literatura pentru copii (îi spun așa pentru că nu am găsit alt termen până acum), dar nu e terminat pentru că, probabil, nu i-a venit timpul. Dar îmi doresc foarte mult sa fac asta, să​ scriu cărți pentru copii, e unul dintre primele vise, cele de care nu scapi, sunt prea  sâcâitoare.

Dupa moartea lui am aflat că își dorea​ mult să scriu și poezie, iar asta mi-a adus o forță uriașă și liniște, care m-au lăsat să scriu poezie așa cum îmi place mie, trecută prin rațiune, ceea ce mi-a adus bucurie.

Volumul a avut multe variante pentru că de fiecare dată căutam să înțeleg oroarea de a trăi intr-o lume în care nu am tată.
Și l-am tot modificat până când mi-am dat seama că, de fapt, nu trebuie să caut niciun sens, ci doar să-mi amintesc.
Și urletul a devenit vorbă așezată.

                         

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul.
L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat.
Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi.
M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie?
Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică?
După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani.
Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă.

Se fac doi ani de când ai murit, iar eu …

Zodia cancerului

Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți.
S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate.
Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fragmente din dialogurile cu Filip.

"6 noiembrie    Sebastian.  Cuvinte de înțelepciune.
Dialog la lăpticul de seară.
El (tam-nesam): Tati,  mie-mi place ficțiunea.
Eu (cam antipatic-profeSoral): Dar ce-i aia ficțiune?
El (def…

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.