Câinii mei. Happy

Mi-am dorit dintotdeauna să trăiesc înconjurată de animale.
Mult timp m-am rugat de părinți sa-mi ia un câine, n-a mers, abia prin clasa a noua am reușit să-i conving sa-mi ia o pisica. E vorba de Pet, un motan pe care l-am învățat să iasă afară singur pentru că-i interpretasem curiozitatea drept nefericire: stătea toată ziua la geam și se uita lung in zare. Ieșeam cu el în brațe, ii dădeam drumul in iarbă și mergeam pe lângă el, cu mana pe spatele lui. El mergea târâș spre scara, voia de fiecare data sa se întoarcă în casă. Dar eu am insistat până a descoperit frumusețea lumii și a început să lipsească de acasă câteva zile, apoi săptămâni, până când nu s-a mai întors deloc.
Toată familia l-a iubit mult.
Îmi amintesc că marele meu vis era sa am multe animale când o să fiu mare. Un alt mare vis era sa-mi cumpăr un sac de chipsuri.

Am trei animale: doi câini (Happy și Izzy), un motan (Washington). Dacă aș avea o casa (nu neapărat în inima pădurii, așa cum îmi doresc de nu mai știu cand), as avea multi câini și multe pisici.
Langa animale am învățat cele mai multe lucruri despre om.

Happy a venit la noi intr-o cutie și imediat s-a lipit de Mircea, care i-a pus numele. Avea trei luni. Am păstrat paturica din cutie, așa cum am păstrat paturica in care l-am înfășurat pe fiul meu când am ieșit din spital.
               

În prima noapte nu prea am dormit. Din fericire, era vacanta. Plângea după maica-sa, se lungise in pat, intre noi, și plângea ca un copil. Din fericire, atât a durat suferința ei.
                 

Mi-a ros toți pantofii, papucii și sandalele, se învățase să deschidă ușa dulapului in care ne pitiseram încălțămintea, noaptea îmi rontaia parul, mă mușcă de nas, de urechi, de degete.

Voia tot timpul afară, trebuia să ne strecuram pe ușă că sa nu iasă pe lângă noi.

In ziua in care aveam inspecție pentru definitivat, cand am deschis ușa sa plec, a țâșnit pe lângă mine, eu după ea, abia am prins-o la câteva blocuri, pe trotuar, n-avea nicio intenție să se oprească. Din fericire, a ieșit bine inspecția.

 Era obsedata de mingi și sticle de plastic, voia tot timpul cate ceva, putea sa stea sa plângă mult timp in fata obiectului dacă nu i-l dădeai.
Făcea niște măgării incredibile ca sa atragă atenția.

O luam cam peste tot, in bar, la părinții mei (mama îi dădea mâncare, tata se juca cu ea), la ai lui M (unde socializa cu cainii lor), la tara (unde făcuse o pasiune pentru pui de găină)

, la pădure, in excursie cu mașina.

A fost răcită o data.
A avut dintotdeauna o privire umilă, desi i-am spus de atâtea ori că ar trebui sa aibă mai multă încredere în ea.
E la fel de bucuroasa când venim acasă.
Seara se duce singura la culcare dacă i se pare că e târziu.
Ii place mult să iasă pe-afara, dar acum așteaptă.
Ii place să cunoască alți câini și mulți se îndrăgostesc de ea.
Încă îi plac mingile, dar nu mai face obsesie.
Latră disperată când aude pași pe scara.
Ii plac biscuiții și i-i cam fura lui Filip din mana. Asta e o rămășiță a obrăzniciei.
Ii plac mult oasele de pui.
Anul asta face 7 ani.

Am reușit s-o echilibrez abia de curând, aplicând cum m-am priceput sfaturile lui Cesar Millan.
Dar mai multe au făcut timpul și Izzy, despre care o să povestesc alta dată, după ce o să scriu despre Washington.