Skip to main content

Câinii mei. Happy


Mi-am dorit dintotdeauna să trăiesc înconjurată de animale.
Mult timp m-am rugat de părinți sa-mi ia un câine, n-a mers, abia prin clasa a noua am reușit să-i conving sa-mi ia o pisica. E vorba de Pet, un motan pe care l-am învățat să iasă afară singur pentru că-i interpretasem curiozitatea drept nefericire: stătea toată ziua la geam și se uita lung in zare. Ieșeam cu el în brațe, ii dădeam drumul in iarbă și mergeam pe lângă el, cu mana pe spatele lui. El mergea târâș spre scara, voia de fiecare data sa se întoarcă în casă. Dar eu am insistat până a descoperit frumusețea lumii și a început să lipsească de acasă câteva zile, apoi săptămâni, până când nu s-a mai întors deloc.
Toată familia l-a iubit mult.
Îmi amintesc că marele meu vis era sa am multe animale când o să fiu mare. Un alt mare vis era sa-mi cumpăr un sac de chipsuri.

Am trei animale: doi câini (Happy și Izzy), un motan (Washington). Dacă aș avea o casa (nu neapărat în inima pădurii, așa cum îmi doresc de nu mai știu cand), as avea multi câini și multe pisici.
Langa animale am învățat cele mai multe lucruri despre om.
Happy a venit la noi intr-o cutie și imediat s-a lipit de Mircea, care i-a pus numele. Avea trei luni. Am păstrat paturica din cutie, așa cum am păstrat paturica in care l-am înfășurat pe fiul meu când am ieșit din spital.
               


În prima noapte nu prea am dormit. Din fericire, era vacanta. Plângea după maica-sa, se lungise in pat, intre noi, și plângea ca un copil. Din fericire, atât a durat suferința ei.
                 


Mi-a ros toți pantofii, papucii și sandalele, se învățase să deschidă ușa dulapului in care ne pitiseram încălțămintea, noaptea îmi rontaia parul, mă mușcă de nas, de urechi, de degete.


Voia tot timpul afară, trebuia să ne strecuram pe ușă că sa nu iasă pe lângă noi.
In ziua in care aveam inspecție pentru definitivat, cand am deschis ușa sa plec, a țâșnit pe lângă mine, eu după ea, abia am prins-o la câteva blocuri, pe trotuar, n-avea nicio intenție să se oprească. Din fericire, a ieșit bine inspecția.
 Era obsedata de mingi și sticle de plastic, voia tot timpul cate ceva, putea sa stea sa plângă mult timp in fata obiectului dacă nu i-l dădeai.
Făcea niște măgării incredibile ca sa atragă atenția.
O luam cam peste tot, in bar, la părinții mei (mama îi dădea mâncare, tata se juca cu ea), la ai lui M (unde socializa cu cainii lor), la tara (unde făcuse o pasiune pentru pui de găină)
, la pădure, in excursie cu mașina.



A fost răcită o data.
A avut dintotdeauna o privire umilă, desi i-am spus de atâtea ori că ar trebui sa aibă mai multă încredere în ea.
E la fel de bucuroasa când venim acasă.
Seara se duce singura la culcare dacă i se pare că e târziu.
Ii place mult să iasă pe-afara, dar acum așteaptă.
Ii place să cunoască alți câini și mulți se îndrăgostesc de ea.
Încă îi plac mingile, dar nu mai face obsesie.
Latră disperată când aude pași pe scara.
Ii plac biscuiții și i-i cam fura lui Filip din mana. Asta e o rămășiță a obrăzniciei.
Ii plac mult oasele de pui.
Anul asta face 7 ani.



Am reușit s-o echilibrez abia de curând, aplicând cum m-am priceput sfaturile lui Cesar Millan.
Dar mai multe au făcut timpul și Izzy, despre care o să povestesc alta dată, după ce o să scriu despre Washington.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe).  I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”,  Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife:  Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer”  (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009).  Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că