Skip to main content

Câinii mei. Happy


Mi-am dorit dintotdeauna să trăiesc înconjurată de animale.
Mult timp m-am rugat de părinți sa-mi ia un câine, n-a mers, abia prin clasa a noua am reușit să-i conving sa-mi ia o pisica. E vorba de Pet, un motan pe care l-am învățat să iasă afară singur pentru că-i interpretasem curiozitatea drept nefericire: stătea toată ziua la geam și se uita lung in zare. Ieșeam cu el în brațe, ii dădeam drumul in iarbă și mergeam pe lângă el, cu mana pe spatele lui. El mergea târâș spre scara, voia de fiecare data sa se întoarcă în casă. Dar eu am insistat până a descoperit frumusețea lumii și a început să lipsească de acasă câteva zile, apoi săptămâni, până când nu s-a mai întors deloc.
Toată familia l-a iubit mult.
Îmi amintesc că marele meu vis era sa am multe animale când o să fiu mare. Un alt mare vis era sa-mi cumpăr un sac de chipsuri.

Am trei animale: doi câini (Happy și Izzy), un motan (Washington). Dacă aș avea o casa (nu neapărat în inima pădurii, așa cum îmi doresc de nu mai știu cand), as avea multi câini și multe pisici.
Langa animale am învățat cele mai multe lucruri despre om.
Happy a venit la noi intr-o cutie și imediat s-a lipit de Mircea, care i-a pus numele. Avea trei luni. Am păstrat paturica din cutie, așa cum am păstrat paturica in care l-am înfășurat pe fiul meu când am ieșit din spital.
               


În prima noapte nu prea am dormit. Din fericire, era vacanta. Plângea după maica-sa, se lungise in pat, intre noi, și plângea ca un copil. Din fericire, atât a durat suferința ei.
                 


Mi-a ros toți pantofii, papucii și sandalele, se învățase să deschidă ușa dulapului in care ne pitiseram încălțămintea, noaptea îmi rontaia parul, mă mușcă de nas, de urechi, de degete.


Voia tot timpul afară, trebuia să ne strecuram pe ușă că sa nu iasă pe lângă noi.
In ziua in care aveam inspecție pentru definitivat, cand am deschis ușa sa plec, a țâșnit pe lângă mine, eu după ea, abia am prins-o la câteva blocuri, pe trotuar, n-avea nicio intenție să se oprească. Din fericire, a ieșit bine inspecția.
 Era obsedata de mingi și sticle de plastic, voia tot timpul cate ceva, putea sa stea sa plângă mult timp in fata obiectului dacă nu i-l dădeai.
Făcea niște măgării incredibile ca sa atragă atenția.
O luam cam peste tot, in bar, la părinții mei (mama îi dădea mâncare, tata se juca cu ea), la ai lui M (unde socializa cu cainii lor), la tara (unde făcuse o pasiune pentru pui de găină)
, la pădure, in excursie cu mașina.



A fost răcită o data.
A avut dintotdeauna o privire umilă, desi i-am spus de atâtea ori că ar trebui sa aibă mai multă încredere în ea.
E la fel de bucuroasa când venim acasă.
Seara se duce singura la culcare dacă i se pare că e târziu.
Ii place mult să iasă pe-afara, dar acum așteaptă.
Ii place să cunoască alți câini și mulți se îndrăgostesc de ea.
Încă îi plac mingile, dar nu mai face obsesie.
Latră disperată când aude pași pe scara.
Ii plac biscuiții și i-i cam fura lui Filip din mana. Asta e o rămășiță a obrăzniciei.
Ii plac mult oasele de pui.
Anul asta face 7 ani.



Am reușit s-o echilibrez abia de curând, aplicând cum m-am priceput sfaturile lui Cesar Millan.
Dar mai multe au făcut timpul și Izzy, despre care o să povestesc alta dată, după ce o să scriu despre Washington.

Comments

Popular posts from this blog

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.

Ne credem singuri, dar casa e plină

Stăm pe jos, pe pătura pe care a dormit
tatăl meu și ascultăm discuri cu povești –

voci pe care le cunosc atât de bine încât
le confund. Picupul a fost tot al lui.

Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy,
but tonight I am content,

scria Sylvia Plathla 18 ani, în jurnal. Eu am scris,
la proba de filozofie, că fericirea nu poate să fie

trăită decât în memorie. Sunt în dormitor,
într-un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune

că nu mai găsește nicio bucurie. A făcut
transplatul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb eu

cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spus
o prostie. De fapt, a început să-și încheie

socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozită
să nu mă contrazic la final, şi mi-au scăzut
zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă.
Poate ar fi trebuit să scriu mulțumire în loc de fericire.

Acum să te văd și pe tine părinte

Stăm lungiți în dormitor și ne uităm la Discovery.
Și crocodilii sunt simpatici când sunt mici, îmi spune

tatăl meu. În curând o să facă transplantul medular.
Eu încep să râd. Mai știi, îl întreb dintr-odată,

când mi-ai răsturnat găleata de gunoi
în pat pentru că n-am vrut s-o duc

exact în momentul ăla. Și râd iar. Nu i-am spus
niciodată că nu-mi plăcea să duc gunoiul

pe lumină, pentru că zgomotul pe care îl scotea găleata
când o loveam de ghenă mi se părea că invită

cartierul să-și noteze data, ora și împrejurările în care au surprins un animal rar. Acum mă uit la el
și îl aștept să râdă. Își ține un picior ridicat, cu genunchiul îndoit. După chimioterapie, are pielea cenușie, uscată și subțire,
carnea îi atârnă pe os. Ochii îi sunt ieșiți din orbite și pe cap i-a crescut puf galben. Așa am făcut, mă întreabă
cu o voce spartă, iar eu îmi retrag cuvintele pe rând, până când nu mai rămâne decât teama.