Skip to main content

Câinii mei. Happy


Mi-am dorit dintotdeauna să trăiesc înconjurată de animale.
Mult timp m-am rugat de părinți sa-mi ia un câine, n-a mers, abia prin clasa a noua am reușit să-i conving sa-mi ia o pisica. E vorba de Pet, un motan pe care l-am învățat să iasă afară singur pentru că-i interpretasem curiozitatea drept nefericire: stătea toată ziua la geam și se uita lung in zare. Ieșeam cu el în brațe, ii dădeam drumul in iarbă și mergeam pe lângă el, cu mana pe spatele lui. El mergea târâș spre scara, voia de fiecare data sa se întoarcă în casă. Dar eu am insistat până a descoperit frumusețea lumii și a început să lipsească de acasă câteva zile, apoi săptămâni, până când nu s-a mai întors deloc.
Toată familia l-a iubit mult.
Îmi amintesc că marele meu vis era sa am multe animale când o să fiu mare. Un alt mare vis era sa-mi cumpăr un sac de chipsuri.

Am trei animale: doi câini (Happy și Izzy), un motan (Washington). Dacă aș avea o casa (nu neapărat în inima pădurii, așa cum îmi doresc de nu mai știu cand), as avea multi câini și multe pisici.
Langa animale am învățat cele mai multe lucruri despre om.
Happy a venit la noi intr-o cutie și imediat s-a lipit de Mircea, care i-a pus numele. Avea trei luni. Am păstrat paturica din cutie, așa cum am păstrat paturica in care l-am înfășurat pe fiul meu când am ieșit din spital.
               


În prima noapte nu prea am dormit. Din fericire, era vacanta. Plângea după maica-sa, se lungise in pat, intre noi, și plângea ca un copil. Din fericire, atât a durat suferința ei.
                 


Mi-a ros toți pantofii, papucii și sandalele, se învățase să deschidă ușa dulapului in care ne pitiseram încălțămintea, noaptea îmi rontaia parul, mă mușcă de nas, de urechi, de degete.


Voia tot timpul afară, trebuia să ne strecuram pe ușă că sa nu iasă pe lângă noi.
In ziua in care aveam inspecție pentru definitivat, cand am deschis ușa sa plec, a țâșnit pe lângă mine, eu după ea, abia am prins-o la câteva blocuri, pe trotuar, n-avea nicio intenție să se oprească. Din fericire, a ieșit bine inspecția.
 Era obsedata de mingi și sticle de plastic, voia tot timpul cate ceva, putea sa stea sa plângă mult timp in fata obiectului dacă nu i-l dădeai.
Făcea niște măgării incredibile ca sa atragă atenția.
O luam cam peste tot, in bar, la părinții mei (mama îi dădea mâncare, tata se juca cu ea), la ai lui M (unde socializa cu cainii lor), la tara (unde făcuse o pasiune pentru pui de găină)
, la pădure, in excursie cu mașina.



A fost răcită o data.
A avut dintotdeauna o privire umilă, desi i-am spus de atâtea ori că ar trebui sa aibă mai multă încredere în ea.
E la fel de bucuroasa când venim acasă.
Seara se duce singura la culcare dacă i se pare că e târziu.
Ii place mult să iasă pe-afara, dar acum așteaptă.
Ii place să cunoască alți câini și mulți se îndrăgostesc de ea.
Încă îi plac mingile, dar nu mai face obsesie.
Latră disperată când aude pași pe scara.
Ii plac biscuiții și i-i cam fura lui Filip din mana. Asta e o rămășiță a obrăzniciei.
Ii plac mult oasele de pui.
Anul asta face 7 ani.



Am reușit s-o echilibrez abia de curând, aplicând cum m-am priceput sfaturile lui Cesar Millan.
Dar mai multe au făcut timpul și Izzy, despre care o să povestesc alta dată, după ce o să scriu despre Washington.

Comments

Popular posts from this blog

A doua scrisoare pentru tatăl meu

Astăzi se fac 3 ani de când ai murit. Fără  nimeni lângă tine. De câte ori mă gândesc la asta, mi se face rău. Știu că nu mai erai de câteva zile în corpul tău,  dar dacă erai? Dacă auzeai și înțelegeai tot? Dacă ai murit conștient de faptul că nu e niciunul dintre noi lângă tine?
Poate că ți-a părut bine că se întâmplă așa. Ai fost un om retras.

Nu credeam că o să-ți mai scriu vreo scrisoare. Mă gândesc tot mai puțin la tot ce s-a întâmplat,  ca să pot continua. Când ai o rană așa de mare, care nu se va curăța niciodată și,  deci, nu se va închide, cred că e mai bine s-o lași în pace. O ștergi cu blândețe și te ocupi de treburile zilnice, căutând să n-o deranjezi.
Suntem ceva mai bine, deci. Eu, cel puțin, mă văd destul de clar și încă învăț să mă descurc cu mine. Uneori reușesc,  alteori mă sperii. Dar îmi revin repede și nu mai zac.
De ceva timp, mi-am propus să stau mai mult, cât pot de mult, într-o singură  realitate. În prezent. Mi-a prins bine. Acum mă împac destul de bine cu …

Zodia cancerului

Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți.
S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate.
Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fragmente din dialogurile cu Filip.

"6 noiembrie    Sebastian.  Cuvinte de înțelepciune.
Dialog la lăpticul de seară.
El (tam-nesam): Tati,  mie-mi place ficțiunea.
Eu (cam antipatic-profeSoral): Dar ce-i aia ficțiune?
El (def…

george geacăr. jurnal, deci poem

era un film din alea de văzut în seri
liniștite când ai vrea să-ți umpli
timpul cu întâmplări prin care n-ai vrea să treci.
erau munții ăia roșcați din magreb, cerul ăla
albastru, firele alea rare de iarbă păscute de
capre.
și doi îngeri cu ten măsliniu, păr creț și
ochi aprinși.
tocmai găsiseră locul unde tatăl lor își ținea
ascunsă pușca de vânătoare
un akm și cartușe
și cel mare căuta acum cu arma la umăr și striga
fratelui mai mic
în ce, zi-mi în ce, zi odată mai repede. în
autobuz, a zis îngerul mic. akm s-a descărcat,
dar autobuzul, de fapt un autocar cu turiști
amatori de locuri exotice, a continuat să ruleze.
glonțul lovise un geam mic al autocarului
și țeasta unei turiste care moțăia sprijinită de el.
mai departe e film și de ce l-aș povesti.
cei doi îngeri și-au dat seama destul de repede că
arma făcuse ceva destul de urât, dar ce
poți să ceri unui înger? în lumea lor nu există
interdicție și dacă te lovește un glonț din alea
în șira spinării
în măduvă direct de fapt, cum p…