Skip to main content

Realitatea interioara

I-am lasat volumului lumina aprinsa pe hol si m-am intors la romanul pentru copii, pe care de data asta stiu ca o sa-l duc la capat.
Cunosc bine personajele, le-am rescris de cateva ori, stiu intamplarile si ordinea lor, stiu inceputul, ba stiu chiar sfarsitul.
Dar mai stiu si ca totul se poate schimba peste noapte.

E greu sa scrii proza, unde trebuie sa construiesti, in comparatie cu poezia, cu precizie, pe spatii intinse, apoi sa ai grija sa nu scartaie nicio bucata. Uneori, ochiul care vede tot la inceput se pierde in detalii si devine confuz.
Imi fac notite pe un carnetel si multe documente denumite completari sau umplutura.
Fac ordine si ma straduiesc sa o pastrez.

Ma simt tare bine cand scriu. Asa ma simt cand aflu ca urmeaza sa ploua in realitatea exterioara.
                                         
                                            

Asa ma simt cand imi umplu dimineata cana cu cafea fierbinte, din care iau cate doua guri, una dupa alta, la desene, langa fiul meu, de teama ca se raceste repede.

Pentru ca timpul, timpul pe care, orice as face, oricat de prezenta as fi, nu pot sa-l simt, asadar, timpul in afara caruia stau relaxata, trece pe langa mine de parca ar exista.
Cred ca Iepurele Alb din Alice in Tara Minunilor este, de fapt, timpul.

Scrisul imi starneste o mare bucurie si o sa scriu atata timp cat o sa ma ingaduiasca singurul lucru de care-mi mai este frica: creierul.

Comments

Popular posts from this blog

A doua scrisoare pentru tatăl meu

Astăzi se fac 3 ani de când ai murit. Fără  nimeni lângă tine. De câte ori mă gândesc la asta, mi se face rău. Știu că nu mai erai de câteva zile în corpul tău,  dar dacă erai? Dacă auzeai și înțelegeai tot? Dacă ai murit conștient de faptul că nu e niciunul dintre noi lângă tine?
Poate că ți-a părut bine că se întâmplă așa. Ai fost un om retras.

Nu credeam că o să-ți mai scriu vreo scrisoare. Mă gândesc tot mai puțin la tot ce s-a întâmplat,  ca să pot continua. Când ai o rană așa de mare, care nu se va curăța niciodată și,  deci, nu se va închide, cred că e mai bine s-o lași în pace. O ștergi cu blândețe și te ocupi de treburile zilnice, căutând să n-o deranjezi.
Suntem ceva mai bine, deci. Eu, cel puțin, mă văd destul de clar și încă învăț să mă descurc cu mine. Uneori reușesc,  alteori mă sperii. Dar îmi revin repede și nu mai zac.
De ceva timp, mi-am propus să stau mai mult, cât pot de mult, într-o singură  realitate. În prezent. Mi-a prins bine. Acum mă împac destul de bine cu …

Zodia cancerului

Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți.
S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate.
Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fragmente din dialogurile cu Filip.

"6 noiembrie    Sebastian.  Cuvinte de înțelepciune.
Dialog la lăpticul de seară.
El (tam-nesam): Tati,  mie-mi place ficțiunea.
Eu (cam antipatic-profeSoral): Dar ce-i aia ficțiune?
El (def…

george geacăr. jurnal, deci poem

era un film din alea de văzut în seri
liniștite când ai vrea să-ți umpli
timpul cu întâmplări prin care n-ai vrea să treci.
erau munții ăia roșcați din magreb, cerul ăla
albastru, firele alea rare de iarbă păscute de
capre.
și doi îngeri cu ten măsliniu, păr creț și
ochi aprinși.
tocmai găsiseră locul unde tatăl lor își ținea
ascunsă pușca de vânătoare
un akm și cartușe
și cel mare căuta acum cu arma la umăr și striga
fratelui mai mic
în ce, zi-mi în ce, zi odată mai repede. în
autobuz, a zis îngerul mic. akm s-a descărcat,
dar autobuzul, de fapt un autocar cu turiști
amatori de locuri exotice, a continuat să ruleze.
glonțul lovise un geam mic al autocarului
și țeasta unei turiste care moțăia sprijinită de el.
mai departe e film și de ce l-aș povesti.
cei doi îngeri și-au dat seama destul de repede că
arma făcuse ceva destul de urât, dar ce
poți să ceri unui înger? în lumea lor nu există
interdicție și dacă te lovește un glonț din alea
în șira spinării
în măduvă direct de fapt, cum p…