Skip to main content

Nimic nu scoate o femeie din minţi ca un bărbat înţelegător

În timp ce-mi imaginez feţe hidoase în copaci,
care se holbează şi râd de poziţiile noastre chinuite,
geamurile se aburesc treptat.
Aproape c-a ajuns să sărute geamul din spate. 

Mi-e frică. 
Stai liniştită. 

Sau serile când rămâne singur:
mai întâi, un drum la supermarket.

Pe la jumătatea filmului, pentru că a mâncat tot ce se putea,
începe să se dea mai aproape de mine. Mă-ntind
să iau sticla de bere. Mâna i-a şi ajuns pe un sân.
Ne sărutăm. Ne sărutăm.
Ne sărutăm. 
Dă-l naibii de film. Vino-ncoa. 
Şi imediat: 
Îmi pare rău. Stai liniştită.  Să mă odihnesc puţin.

Şi apoi:
Rămâi la mine în seara asta.
Dar nu am cremă de faţă aici.
Îţi dau aftershave-ul meu.

Mă ţine în braţe:
Culcă-te, eşti obosită.
Se-ntoarce pe o parte. Într-un minut sforăie.
Mă-ntorc pe partea cealaltă.
Închid ochii. Îi deschid.
Plapuma e prea scurtă.
Se trezeşte - Ce ai? - şi,
înainte s-adoarmă din nou, oftează, îmi atinge spatele
cu mâna lui transpirată:
Ai visat urât. Stai liniştită.

Îmi spune să mă fac blondă:
Aşa-ţi stă cel mai bine.
A doua zi alerg la supermarket
şi-l întâmpin seara cu o superbă
culoare castanie.
Eşti frumoasă oricum.

Sau seara când el e plecat la părinţi:
Ce faci. Mi-e dor de tine.
Mă simt singură.
Te iubesc te pup noapte bună.

Maică-sa nu mă suportă pentru că nu vorbesc.  

Era o vreme - la început -
când eram fascinaţi de puterea pe care o avem,
de a ne completa unul altuia propoziţiile.
Acum mergem pe ghicite.

E vară. Ne întâlnim după-amiază în oraş.
Ce naiba bei apă de-asta minerală. E cea mai proastă. Îţi spun eu de care.
Dar îmi place asta.
Dar e cea mai proastă.
Îmi place apa asta minerală.
Ce se întâmplă cu noi.
Ce să se întâmple.
Nu ştiu. Simt ceva.
Nu e nimic. Stai liniştit.

Ne spunem de atâtea ori Te - iubesc
de parcă ne pregătim pentru o viaţă împreună.

Când vine la mine, îi citesc ce-am mai scris.
Mă sărută pe burtă. Cască.
Nu-ţi place.
Dar sunt mândru am mare încredere hai să ne uităm la un film.

A doua zi îmi spune: Păstrează şi celălalt film
pentru mâine seară,
să ne uităm împreună.
Cum pleacă, îmi cumpăr ceva de ronţăit. Mă uit până la sfârşit.

Iarna. Cu vinul fiert între palme, aştept.
Coboară. Urcă. Coboară. Urcă. Aştept.
Nu mă mai dau mult. Dacă vrei, du-te în cameră.
Nu. Mi-e silă să merg pe jos.
 
Vara. La o pensiune, ne întâmpină
un tip cocoşat şi cu un ochi alb, umflat.
Camerele sunt spaţioase, mobilier vechi, superb. Pustiu. Vedere spre munte.
E cam straniu locul ăsta, spune el.
Prin urmare, ne cazăm la un hotel: o cutie cu televizor.
Dar e frig aici.
Ne încălzim noi. Stai liniştită.

În timp ce el conduce, eu sunt tot mai departe
 - norii au înghiţit vârful muntelui.

Întotdeauna mi-am dorit
să fiu o femeie despre care se vorbeşte mult, dar
în faţa căreia se tace.
Îmi pune mâna pe genunchi.
Nu pentru că se simte singur - el n-a ajuns niciodată
până acolo. Dar nu e normal
ca doi oameni să stea mult timp împreună
fără să-şi rănească sentimentele.
Mă zgâlţâie:
S-a întâmplat ceva.
Nu.
Eşti supărată.
Nu.
Spune-mi.
Ia uite ce frumos se vede în partea aia.
Ştii că mie poţi să-mi spui totul.


din volumul „frumusețea bărbatului căsătorit” (Editura Vinea, 2009)

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul.
L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat.
Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi.
M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie?
Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică?
După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani.
Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă.

Se fac doi ani de când ai murit, iar eu …

Ne credem singuri, dar casa e plină

Stăm pe jos, pe pătura pe care a dormit
tatăl meu și ascultăm discuri cu povești –

voci pe care le cunosc atât de bine încât
le confund. Picupul a fost tot al lui.

Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy,
but tonight I am content,

scria Sylvia Plathla 18 ani, în jurnal. Eu am scris,
la proba de filozofie, că fericirea nu poate să fie

trăită decât în memorie. Sunt în dormitor,
într-un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune

că nu mai găsește nicio bucurie. A făcut
transplatul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb eu

cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spus
o prostie. De fapt, a început să-și încheie

socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozită
să nu mă contrazic la final, şi mi-au scăzut
zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă.
Poate ar fi trebuit să scriu mulțumire în loc de fericire.

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.