Skip to main content

"la marginea fricii"


Pentru că o răceală m-a împiedicat să mai umblu prin volum sau să lucrez la o traducere, am început alaltăieri seară să citesc „adevăratul băiat de aur”, volum pe care il aveam, oricum, în plan. Din lipsă de timp, l-am terminat ieri, dar mi-a prins bine pentru că mi s-au mai limpezit ideile.

Știi că o carte e bună, cred, atunci când, după ce o închizi, observi că ți-a schimbat, un timp, modul în care privești lumea exterioară​ și felul în care te raportezi la modificări.
Iar volumul ăsta te închide intr-o atmosferă de detașare, de unde privești lucrurile și corurile din jur și vezi până în mecanismele lor interioare, ceea ce îți îngreunează, dacă nu îți face chiar imposibilă (ca în "zen ratat", care mi-a plăcut mult), legătura cu ele.

Mi-a plăcut tehnica, discursul foarte bine strunit, versurile tăiate frumos, muzicalitatea, ritmul, dar uneori am simțit că a ales anumite cuvinte numai pentru a păstra muzicalitatea, iar asta mi se pare că, de obicei, creează atmosferă, dar afectează conținutul. Mie chiar îmi plac mai mult poeziile în care atenția a fost mai mare la conținut.

Dar, mai ales, mi-a plăcut vocea conștientă de sine, acel self-awareness de care m-am împiedicat intr-un articol despre poezia lui Sharon Olds, când am înțeles că asta mă atrage la poezia ei și a celorlalți poeți preferați, o voce lucida, prezentă, care poate să vadă, în același timp, realitatea interioară și realitatea exterioară și să prindă în scris momentele în care cele două se întâlnesc.

O poezie care mi-a plăcut mult (până la ultimele două versuri din final, care ar fi putut lipsi, pentru că trag o concluzie, spun ceva ce înțelesesem):
                 

Și mai pun poezia asta pentru că mi-a plăcut tare mult ce de întâmplă în a doua pagina, cum se împletesc planurile:



Dar ultimele două strofe din „Strongest racing circuit” rămân preferatele mele:

"Un aspect de structurare a vieții
este existența unui loc unde oamenii să meargă
când consideră că rolul
nu li se potrivește momentan.

Și chiar dacă am conservat ceva din energia primilor pași,
din elanul ăla nebun când nu-mi păsa
că aș putea să cad și să dau cu capul de calorifer
pentru că nu exista calorifer,
nu exista cădere,
acum pietrele de moară scrâșnesc
sub tracțiunea animală."

Este o carte despre care mi-ar fi plăcut să vorbesc cu tatăl meu.

Andrei Dosa, "adevăratul băiat de aur", Casa de Editură Max Blecher, 2017

Comments

Popular posts from this blog

A doua scrisoare pentru tatăl meu

Astăzi se fac 3 ani de când ai murit. Fără  nimeni lângă tine. De câte ori mă gândesc la asta, mi se face rău. Știu că nu mai erai de câteva zile în corpul tău,  dar dacă erai? Dacă auzeai și înțelegeai tot? Dacă ai murit conștient de faptul că nu e niciunul dintre noi lângă tine?
Poate că ți-a părut bine că se întâmplă așa. Ai fost un om retras.

Nu credeam că o să-ți mai scriu vreo scrisoare. Mă gândesc tot mai puțin la tot ce s-a întâmplat,  ca să pot continua. Când ai o rană așa de mare, care nu se va curăța niciodată și,  deci, nu se va închide, cred că e mai bine s-o lași în pace. O ștergi cu blândețe și te ocupi de treburile zilnice, căutând să n-o deranjezi.
Suntem ceva mai bine, deci. Eu, cel puțin, mă văd destul de clar și încă învăț să mă descurc cu mine. Uneori reușesc,  alteori mă sperii. Dar îmi revin repede și nu mai zac.
De ceva timp, mi-am propus să stau mai mult, cât pot de mult, într-o singură  realitate. În prezent. Mi-a prins bine. Acum mă împac destul de bine cu …

Zodia cancerului

Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți.
S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate.
Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fragmente din dialogurile cu Filip.

"6 noiembrie    Sebastian.  Cuvinte de înțelepciune.
Dialog la lăpticul de seară.
El (tam-nesam): Tati,  mie-mi place ficțiunea.
Eu (cam antipatic-profeSoral): Dar ce-i aia ficțiune?
El (def…

george geacăr. jurnal, deci poem

era un film din alea de văzut în seri
liniștite când ai vrea să-ți umpli
timpul cu întâmplări prin care n-ai vrea să treci.
erau munții ăia roșcați din magreb, cerul ăla
albastru, firele alea rare de iarbă păscute de
capre.
și doi îngeri cu ten măsliniu, păr creț și
ochi aprinși.
tocmai găsiseră locul unde tatăl lor își ținea
ascunsă pușca de vânătoare
un akm și cartușe
și cel mare căuta acum cu arma la umăr și striga
fratelui mai mic
în ce, zi-mi în ce, zi odată mai repede. în
autobuz, a zis îngerul mic. akm s-a descărcat,
dar autobuzul, de fapt un autocar cu turiști
amatori de locuri exotice, a continuat să ruleze.
glonțul lovise un geam mic al autocarului
și țeasta unei turiste care moțăia sprijinită de el.
mai departe e film și de ce l-aș povesti.
cei doi îngeri și-au dat seama destul de repede că
arma făcuse ceva destul de urât, dar ce
poți să ceri unui înger? în lumea lor nu există
interdicție și dacă te lovește un glonț din alea
în șira spinării
în măduvă direct de fapt, cum p…