Skip to main content

"la marginea fricii"


Pentru că o răceală m-a împiedicat să mai umblu prin volum sau să lucrez la o traducere, am început alaltăieri seară să citesc „adevăratul băiat de aur”, volum pe care il aveam, oricum, în plan. Din lipsă de timp, l-am terminat ieri, dar mi-a prins bine pentru că mi s-au mai limpezit ideile.

Știi că o carte e bună, cred, atunci când, după ce o închizi, observi că ți-a schimbat, un timp, modul în care privești lumea exterioară​ și felul în care te raportezi la modificări.
Iar volumul ăsta te închide intr-o atmosferă de detașare, de unde privești lucrurile și corurile din jur și vezi până în mecanismele lor interioare, ceea ce îți îngreunează, dacă nu îți face chiar imposibilă (ca în "zen ratat", care mi-a plăcut mult), legătura cu ele.

Mi-a plăcut tehnica, discursul foarte bine strunit, versurile tăiate frumos, muzicalitatea, ritmul, dar uneori am simțit că a ales anumite cuvinte numai pentru a păstra muzicalitatea, iar asta mi se pare că, de obicei, creează atmosferă, dar afectează conținutul. Mie chiar îmi plac mai mult poeziile în care atenția a fost mai mare la conținut.

Dar, mai ales, mi-a plăcut vocea conștientă de sine, acel self-awareness de care m-am împiedicat intr-un articol despre poezia lui Sharon Olds, când am înțeles că asta mă atrage la poezia ei și a celorlalți poeți preferați, o voce lucida, prezentă, care poate să vadă, în același timp, realitatea interioară și realitatea exterioară și să prindă în scris momentele în care cele două se întâlnesc.

O poezie care mi-a plăcut mult (până la ultimele două versuri din final, care ar fi putut lipsi, pentru că trag o concluzie, spun ceva ce înțelesesem):
                 

Și mai pun poezia asta pentru că mi-a plăcut tare mult ce de întâmplă în a doua pagina, cum se împletesc planurile:



Dar ultimele două strofe din „Strongest racing circuit” rămân preferatele mele:

"Un aspect de structurare a vieții
este existența unui loc unde oamenii să meargă
când consideră că rolul
nu li se potrivește momentan.

Și chiar dacă am conservat ceva din energia primilor pași,
din elanul ăla nebun când nu-mi păsa
că aș putea să cad și să dau cu capul de calorifer
pentru că nu exista calorifer,
nu exista cădere,
acum pietrele de moară scrâșnesc
sub tracțiunea animală."

Este o carte despre care mi-ar fi plăcut să vorbesc cu tatăl meu.

Andrei Dosa, "adevăratul băiat de aur", Casa de Editură Max Blecher, 2017

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul.
L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat.
Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi.
M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie?
Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică?
După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani.
Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă.

Se fac doi ani de când ai murit, iar eu …

Zodia cancerului

Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți.
S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate.
Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fragmente din dialogurile cu Filip.

"6 noiembrie    Sebastian.  Cuvinte de înțelepciune.
Dialog la lăpticul de seară.
El (tam-nesam): Tati,  mie-mi place ficțiunea.
Eu (cam antipatic-profeSoral): Dar ce-i aia ficțiune?
El (def…

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.