"la marginea fricii"

Pentru că o răceală m-a împiedicat să mai umblu prin volum sau să lucrez la o traducere, am început alaltăieri seară să citesc „adevăratul băiat de aur”, volum pe care il aveam, oricum, în plan. Din lipsă de timp, l-am terminat ieri, dar mi-a prins bine pentru că mi s-au mai limpezit ideile.

Știi că o carte e bună, cred, atunci când, după ce o închizi, observi că ți-a schimbat, un timp, modul în care privești lumea exterioară​ și felul în care te raportezi la modificări.

Iar volumul ăsta te închide intr-o atmosferă de detașare, de unde privești lucrurile și corurile din jur și vezi până în mecanismele lor interioare, ceea ce îți îngreunează, dacă nu îți face chiar imposibilă (ca în "zen ratat", care mi-a plăcut mult), legătura cu ele.

Mi-a plăcut tehnica, discursul foarte bine strunit, versurile tăiate frumos, muzicalitatea, ritmul, dar uneori am simțit că a ales anumite cuvinte numai pentru a păstra muzicalitatea, iar asta mi se pare că, de obicei, creează atmosferă, dar afectează conținutul. Mie chiar îmi plac mai mult poeziile în care atenția a fost mai mare la conținut.

Dar, mai ales, mi-a plăcut vocea conștientă de sine, acel self-awareness de care m-am împiedicat intr-un articol despre poezia lui Sharon Olds, când am înțeles că asta mă atrage la poezia ei și a celorlalți poeți preferați, o voce lucida, prezentă, care poate să vadă, în același timp, realitatea interioară și realitatea exterioară și să prindă în scris momentele în care cele două se întâlnesc.

O poezie care mi-a plăcut mult (până la ultimele două versuri din final, care ar fi putut lipsi, pentru că trag o concluzie, spun ceva ce înțelesesem):
                 

Și mai pun poezia asta pentru că mi-a plăcut tare mult ce de întâmplă în a doua pagina, cum se împletesc planurile:

Dar ultimele două strofe din „Strongest racing circuit” rămân preferatele mele:

"Un aspect de structurare a vieții

este existența unui loc unde oamenii să meargă

când consideră că rolul

nu li se potrivește momentan.

Și chiar dacă am conservat ceva din energia primilor pași,

din elanul ăla nebun când nu-mi păsa

că aș putea să cad și să dau cu capul de calorifer

pentru că nu exista calorifer,

nu exista cădere,

acum pietrele de moară scrâșnesc

sub tracțiunea animală."

Este o carte despre care mi-ar fi plăcut să vorbesc cu tatăl meu.

Andrei Dosa, "adevăratul băiat de aur", Casa de Editură Max Blecher, 2017