Skip to main content

"la marginea fricii"


Pentru că o răceală m-a împiedicat să mai umblu prin volum sau să lucrez la o traducere, am început alaltăieri seară să citesc „adevăratul băiat de aur”, volum pe care il aveam, oricum, în plan. Din lipsă de timp, l-am terminat ieri, dar mi-a prins bine pentru că mi s-au mai limpezit ideile.

Știi că o carte e bună, cred, atunci când, după ce o închizi, observi că ți-a schimbat, un timp, modul în care privești lumea exterioară​ și felul în care te raportezi la modificări.
Iar volumul ăsta te închide intr-o atmosferă de detașare, de unde privești lucrurile și corurile din jur și vezi până în mecanismele lor interioare, ceea ce îți îngreunează, dacă nu îți face chiar imposibilă (ca în "zen ratat", care mi-a plăcut mult), legătura cu ele.

Mi-a plăcut tehnica, discursul foarte bine strunit, versurile tăiate frumos, muzicalitatea, ritmul, dar uneori am simțit că a ales anumite cuvinte numai pentru a păstra muzicalitatea, iar asta mi se pare că, de obicei, creează atmosferă, dar afectează conținutul. Mie chiar îmi plac mai mult poeziile în care atenția a fost mai mare la conținut.

Dar, mai ales, mi-a plăcut vocea conștientă de sine, acel self-awareness de care m-am împiedicat intr-un articol despre poezia lui Sharon Olds, când am înțeles că asta mă atrage la poezia ei și a celorlalți poeți preferați, o voce lucida, prezentă, care poate să vadă, în același timp, realitatea interioară și realitatea exterioară și să prindă în scris momentele în care cele două se întâlnesc.

O poezie care mi-a plăcut mult (până la ultimele două versuri din final, care ar fi putut lipsi, pentru că trag o concluzie, spun ceva ce înțelesesem):
                 

Și mai pun poezia asta pentru că mi-a plăcut tare mult ce de întâmplă în a doua pagina, cum se împletesc planurile:



Dar ultimele două strofe din „Strongest racing circuit” rămân preferatele mele:

"Un aspect de structurare a vieții
este existența unui loc unde oamenii să meargă
când consideră că rolul
nu li se potrivește momentan.

Și chiar dacă am conservat ceva din energia primilor pași,
din elanul ăla nebun când nu-mi păsa
că aș putea să cad și să dau cu capul de calorifer
pentru că nu exista calorifer,
nu exista cădere,
acum pietrele de moară scrâșnesc
sub tracțiunea animală."

Este o carte despre care mi-ar fi plăcut să vorbesc cu tatăl meu.

Andrei Dosa, "adevăratul băiat de aur", Casa de Editură Max Blecher, 2017

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt...

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cint...

O zi superbă

Ieri, făcând eu o pauză de laptop, am ieșit în balcon. Am urmărit pițigoii mari și suri și țicleanul care veneau la geamul bucătăriei, la semințe, am salutat-o pe vecina veveriță care țâșnea de pe o creangă pe alta a unui copac, am ascultat o discuție dintre coțofene, când... Am auzit un croncănit diferit trecând pe deasupra copacilor. Oare să fie...? Se poate să fie...?  Nu-mi venea să cred. Îndrept repede aparatul în sus, nu mai apuc să dau zoom la maxim, face iute trei poze, apoi le măresc șiiii.... Da, el este, obsesia mea păsărească, corbul! Corvuz corax.  Chiar nu-mi venea să cred. Indicii pentru identificare în zbor: patru remige primare mai lungi (penele din vârful aripii) și, bineînțeles, ciocul mare, negru și ușor curbat la vârf. Atât de bucuroasă am fost că, în sfârșit, am văzut un corb, încât am lăsat o parte din mine să zboare cu el. Apoi am coborât privirea spre prietenii mei: Pițigoi sur (Poecile palustris) Aici, pițigoiul sur savurând o sământă: Pițigoi mare (P...