O luptă pierdută

De fiecare dată când ajung într-un loc cu copii mulți, mai mici și mai mari, văd izbucniri de răutate. De fiecare dată, motivul e același: se simt amenințați că li se ia ceva - un spațiu, o jucărie, un rol.
Uneori vin adulţii sa-i colecteze.

Și ma gândesc că vine din instinctul de supraviețuire, că este tot o rămășiță din creierul primitiv, așa cum este faptul că centrul mirosului se află lânga centrul memoriei, de-asta anumite amintiri sunt legate de un anumit miros, care le învie atunci când îl simți.
Pe omul primitiv, asta îl ajuta să țină minte care plante sunt otrăvitoare.
Pe omul modern îl chinuie.

Și dacă răutatea vine din interacțiunea socială, activând instinctul de supraviețuire, mi se pare inutilă, pentru că acum sunt unelte, acoperișuri și roluri de șef destule.
În același timp, înseamnă că nu poate fi corectată, ci îmblânzită.

Și mă gândesc că omul nu este nici fundamental rău, nici fundamental bun, nici bun și rău deopotrivă, asa cum l-a văzut Dostoievski, în care am crezut. Omul este, de fapt, speriat.

Omul isi duce viața într-o stare permanentă de alertă, care devine mult mai intensă din momentul in care el devine părinte, o stare conștientizată sau nu, în funcție de nivelul de educație, o stare căreia nu i se poate împotrivi, pentru că nu te poți lupta cu instinctul de supraviețuire.

Pe de altă parte, eu am mare încredere în el. Instinctul de supraviețuire e atât de puternic încât intervine fără să anunțe pe nimeni de câte ori ajunge lumea în punctul ei maxim de nebunie.