Skip to main content

O luptă pierdută

De fiecare dată când ajung într-un loc cu copii mulți, mai mici și mai mari, văd izbucniri de răutate. De fiecare dată, motivul e același: se simt amenințați că li se ia ceva - un spațiu, o jucărie, un rol.
Uneori vin adulţii sa-i colecteze.

Și ma gândesc că vine din instinctul de supraviețuire, că este tot o rămășiță din creierul primitiv, așa cum este faptul că centrul mirosului se află lânga centrul memoriei, de-asta anumite amintiri sunt legate de un anumit miros, care le învie atunci când îl simți.
Pe omul primitiv, asta îl ajuta să țină minte care plante sunt otrăvitoare.
Pe omul modern îl chinuie.

Și dacă răutatea vine din interacțiunea socială, activând instinctul de supraviețuire, mi se pare inutilă, pentru că acum sunt unelte, acoperișuri și roluri de șef destule.
În același timp, înseamnă că nu poate fi corectată, ci îmblânzită.

Și mă gândesc că omul nu este nici fundamental rău, nici fundamental bun, nici bun și rău deopotrivă, asa cum l-a văzut Dostoievski, în care am crezut. Omul este, de fapt, speriat.

Omul isi duce viața într-o stare permanentă de alertă, care devine mult mai intensă din momentul in care el devine părinte, o stare conștientizată sau nu, în funcție de nivelul de educație, o stare căreia nu i se poate împotrivi, pentru că nu te poți lupta cu instinctul de supraviețuire.

Pe de altă parte, eu am mare încredere în el. Instinctul de supraviețuire e atât de puternic încât intervine fără să anunțe pe nimeni de câte ori ajunge lumea în punctul ei maxim de nebunie.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt...

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cint...

O zi superbă

Ieri, făcând eu o pauză de laptop, am ieșit în balcon. Am urmărit pițigoii mari și suri și țicleanul care veneau la geamul bucătăriei, la semințe, am salutat-o pe vecina veveriță care țâșnea de pe o creangă pe alta a unui copac, am ascultat o discuție dintre coțofene, când... Am auzit un croncănit diferit trecând pe deasupra copacilor. Oare să fie...? Se poate să fie...?  Nu-mi venea să cred. Îndrept repede aparatul în sus, nu mai apuc să dau zoom la maxim, face iute trei poze, apoi le măresc șiiii.... Da, el este, obsesia mea păsărească, corbul! Corvuz corax.  Chiar nu-mi venea să cred. Indicii pentru identificare în zbor: patru remige primare mai lungi (penele din vârful aripii) și, bineînțeles, ciocul mare, negru și ușor curbat la vârf. Atât de bucuroasă am fost că, în sfârșit, am văzut un corb, încât am lăsat o parte din mine să zboare cu el. Apoi am coborât privirea spre prietenii mei: Pițigoi sur (Poecile palustris) Aici, pițigoiul sur savurând o sământă: Pițigoi mare (P...