Skip to main content

Cărțile lui Filip (I)

                                               
Când Filip era înca nou-născut, ne-am apucat să comandăm o grămadă de cărți pentru copii, nu cumva să ceară vreuna pe care nu o avem.

Incă de pe atunci am început să-i citesc. I-am citit multe carți, și numai ce am vrut eu.

Prima carte a fost „Papagalul” de Paul Flemming, tradusă de Radu Paraschivescu, din colecția Aripioare, de la Editura Rao, 1998.

                                               


Am pus o poză de pe net pentru că papagalul nostru este decapitat - este, doar, un prieten vechi al nostru, care l-a sprijinit pe Filip la bine si, mai ales, la rău, în necazul cu dinții.
Mai avem din colecția asta „Pinguinul” și „Bufnița”, decapitate și ele, cu aripi smulse, dar preferatul lui a rămas „Papagalul”.
Am învățat-o pe de rost, i-am citit-o de foarte multe ori, iar el ajunsese să zâmbească atunci când auzea începutul, pe care întotdeauna i-l citeam cu o voce pițigăiată: „M-am săturat de fructe!” se plânge Papagalul/ Făcând prin bolta verde un ditamai scandalul.”
Papagalul zboara de la un vecin de junglă la altul, să vadă ce alt fel de mancare i s-ar potrivi, dar ajunge, până la urmă, la concluzia că tot mâncarea lui e mai bună.
Imaginile foarte colorate îi atrăgeau atenția lu Filip și, cu timpul, a început să repete anumite cuvinte pe care le auzea.

Dar acum, la 2 ani și aproape 3 luni, nu pot să-i mai citesc ce vreau eu. Degeaba deschid - timid- "Cum a furat Grinch Crăciunul” de Dr. Seuss, Editura Arthur, sau orice altceva nu am citit de o mie de ori, el îmi aduce iar „Cântecul greierașului” de Eric Carle, Editura Cartea Copiilor, 2015.
                             

Este, într-adevăr, o carte frumoasă, cartonată, deci rezistentă, colorată frumos și cu o surpriză la final. Și a învățat multe cuvinte din cartea asta, pe care i-o citesc pe voci de fiecare dată, în special formule de salut, pentru că toată lumea îi dă binețe greierașului, dar el nu poate să scoată niciun sunet până nu întâlnește o greieriță.

Filip este un copil activ, care stă foarte puțin timp într-un loc, și nu are, deci, răbdare să-i citesc o carte până la sfârșit dacă nu are ceva deosebit care să-i atragă atenția, așa cum are „Cântecul greierașului”, sau alte cărți cu sunete pe care le avem, ori dacă nu a dezvoltat el deja o atracție pentru subiect, sau daca nu are o experienta de viață asemănătoare cu cea a personajului, ceea ce îl face să se apropie imediat de carte, așa cum s-a întâmplat în cazul „Buzunarul lui Năsturel” de Don Freeman, tradusa de Lavinia Braniște, Editura Cartea Copiilor, 2016.
                                   

Năsturel, ursulețul de pluș al unei fetițe, care îl ia la spălătorie, unde se duce cu mama ei, aude o conversație despre buzunare și-și dă seama că el nu are așa ceva, așa că dispare, alunecând de pe scaun și începe să caute materiale din care să-și facă unul.
Filip își descoperise de curând pasiunea pentru buzunare, mai ales plăcerea de a băga orice, pietricele, șervețele, frunze, nasturi, în ele, și cea de a-și încheia și descheia orice haină cu nasturi (sau fermoar). Când îl îmbrăcam, își verifica pantalonii și, dacă nu găsea ce căuta, îmi spunea trist: „N-aie buzunal.”

A încheiat de curând o frumoasă prietenie cu „Micul camion albastru” de Alice Schertle, Editura Paralela 45, 2017, una dintre cărțile pe care i le-a luat mama mea de curând.
                                                         


În primul rând, pentru că îi plac foarte mult mașinile și, de câte ori îi citesc cu voce ascuțită „Tiiit-tiiit!”, cum face micul camion albastru, se amuză; în al doilea rând, pentru că îi plac animalele, iar camionul cel mic e prieten cu toate animalele de la fermă, pe care le salută prietenos, iar ele îi răspund pe rând (și eu le imit pentru Filip), sărind, mai târziu, in ajutorul lui si al unei basculante răutăcioase, pe care micul camion încercase sa o ajute.
E o poveste frumoasă despre prietenie și despre importanța fiecărei ființe, oricât de măruntă si de neputincioasă pare a fi.
Ilustrațiile, realizate de Jill McElmurry, sunt superbe!

Simt o mare bucurie când Filip îmi aduce o carte să i-o citesc, făcând mai întâi gestul intim al iubitorului de cărți: o deschide și îi miroase paginile.

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul.
L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat.
Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi.
M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie?
Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică?
După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani.
Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă.

Se fac doi ani de când ai murit, iar eu …

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.

Ne credem singuri, dar casa e plină

Stăm pe jos, pe pătura pe care a dormit
tatăl meu și ascultăm discuri cu povești –

voci pe care le cunosc atât de bine încât
le confund. Picupul a fost tot al lui.

Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy,
but tonight I am content,

scria Sylvia Plathla 18 ani, în jurnal. Eu am scris,
la proba de filozofie, că fericirea nu poate să fie

trăită decât în memorie. Sunt în dormitor,
într-un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune

că nu mai găsește nicio bucurie. A făcut
transplatul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb eu

cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spus
o prostie. De fapt, a început să-și încheie

socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozită
să nu mă contrazic la final, şi mi-au scăzut
zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă.
Poate ar fi trebuit să scriu mulțumire în loc de fericire.