Când Filip era înca nou-născut, ne-am apucat să comandăm o grămadă de cărți pentru copii, nu cumva să ceară vreuna pe care nu o avem.
Incă de pe atunci am început să-i citesc. I-am citit multe carți, și numai ce am vrut eu.
Prima carte a fost „Papagalul” de Paul Flemming, tradusă de Radu Paraschivescu, din colecția Aripioare, de la Editura Rao, 1998.
Am pus o poză de pe net pentru că papagalul nostru este decapitat - este, doar, un prieten vechi al nostru, care l-a sprijinit pe Filip la bine si, mai ales, la rău, în necazul cu dinții.
Mai avem din colecția asta „Pinguinul” și „Bufnița”, decapitate și ele, cu aripi smulse, dar preferatul lui a rămas „Papagalul”.
Am învățat-o pe de rost, i-am citit-o de foarte multe ori, iar el ajunsese să zâmbească atunci când auzea începutul, pe care întotdeauna i-l citeam cu o voce pițigăiată: „M-am săturat de fructe!” se plânge Papagalul/ Făcând prin bolta verde un ditamai scandalul.”
Papagalul zboara de la un vecin de junglă la altul, să vadă ce alt fel de mancare i s-ar potrivi, dar ajunge, până la urmă, la concluzia că tot mâncarea lui e mai bună.
Imaginile foarte colorate îi atrăgeau atenția lu Filip și, cu timpul, a început să repete anumite cuvinte pe care le auzea.
Dar acum, la 2 ani și aproape 3 luni, nu pot să-i mai citesc ce vreau eu. Degeaba deschid - timid- "Cum a furat Grinch Crăciunul” de Dr. Seuss, Editura Arthur, sau orice altceva nu am citit de o mie de ori, el îmi aduce iar „Cântecul greierașului” de Eric Carle, Editura Cartea Copiilor, 2015.
Este, într-adevăr, o carte frumoasă, cartonată, deci rezistentă, colorată frumos și cu o surpriză la final. Și a învățat multe cuvinte din cartea asta, pe care i-o citesc pe voci de fiecare dată, în special formule de salut, pentru că toată lumea îi dă binețe greierașului, dar el nu poate să scoată niciun sunet până nu întâlnește o greieriță.
Filip este un copil activ, care stă foarte puțin timp într-un loc, și nu are, deci, răbdare să-i citesc o carte până la sfârșit dacă nu are ceva deosebit care să-i atragă atenția, așa cum are „Cântecul greierașului”, sau alte cărți cu sunete pe care le avem, ori dacă nu a dezvoltat el deja o atracție pentru subiect, sau daca nu are o experienta de viață asemănătoare cu cea a personajului, ceea ce îl face să se apropie imediat de carte, așa cum s-a întâmplat în cazul „Buzunarul lui Năsturel” de Don Freeman, tradusa de Lavinia Braniște, Editura Cartea Copiilor, 2016.
Năsturel, ursulețul de pluș al unei fetițe, care îl ia la spălătorie, unde se duce cu mama ei, aude o conversație despre buzunare și-și dă seama că el nu are așa ceva, așa că dispare, alunecând de pe scaun și începe să caute materiale din care să-și facă unul.
Filip își descoperise de curând pasiunea pentru buzunare, mai ales plăcerea de a băga orice, pietricele, șervețele, frunze, nasturi, în ele, și cea de a-și încheia și descheia orice haină cu nasturi (sau fermoar). Când îl îmbrăcam, își verifica pantalonii și, dacă nu găsea ce căuta, îmi spunea trist: „N-aie buzunal.”
A încheiat de curând o frumoasă prietenie cu „Micul camion albastru” de Alice Schertle, Editura Paralela 45, 2017, una dintre cărțile pe care i le-a luat mama mea de curând.
În primul rând, pentru că îi plac foarte mult mașinile și, de câte ori îi citesc cu voce ascuțită „Tiiit-tiiit!”, cum face micul camion albastru, se amuză; în al doilea rând, pentru că îi plac animalele, iar camionul cel mic e prieten cu toate animalele de la fermă, pe care le salută prietenos, iar ele îi răspund pe rând (și eu le imit pentru Filip), sărind, mai târziu, in ajutorul lui si al unei basculante răutăcioase, pe care micul camion încercase sa o ajute.
E o poveste frumoasă despre prietenie și despre importanța fiecărei ființe, oricât de măruntă si de neputincioasă pare a fi.
Ilustrațiile, realizate de Jill McElmurry, sunt superbe!
Simt o mare bucurie când Filip îmi aduce o carte să i-o citesc, făcând mai întâi gestul intim al iubitorului de cărți: o deschide și îi miroase paginile.
Comments
Post a Comment