Skip to main content

„Sfaturi pentru mine” de Louise Erdrich

Lasă vasele nespălate. 
Lasă țelina să putrezească în sertarul de jos al frigiderului
și spuma pământie să se întărească pe podeaua bucătăriei. 
Lasă firimiturile negre pe fundul prăjitorului de pâine.
Aruncă bolul crăpat și nu lipi ceașca. 
Nu lipi nimic. Nu cârpi. Cumpără ace de siguranță.
Să nu coși nici măcar un nasture. 
Lasă vântul să facă tot ce vrea, apoi pământul,
care ne invadează sub formă de praf, și apoi morții 
care se strâng în rotocoale gri sub canapea.
Vorbește-le. Spune-le că sunt bineveniți. 
Nu păstra toate piesele din puzzle
sau pantofiorii păpușilor în perechi, nu-ți bate capul 
despre cine folosește periuța cui sau dacă vreodată
ceva își găsește locul. 
În afară de cuvinte. Sau de gânduri.
Caută autenticul – stabilește mai întâi 
ce e autentic,
apoi du-te după el cu toată inima.
Cu inima, locul ăla
în care nici măcar nu te gândești să faci curat.
Debaraua ticsită cu suveniruri primitive.
Nu separa agrafele pentru hârtie de șuruburi, de dinții de lapte păstrați,
și nu-ți bate capul dacă mâncăm iar cereale la cină.
Nu răspunde la telefon niciodată
și nu plânge după nimic care se frânge.
Mucegai roz o să crească în cutiile nedesfăcute
din frigider. Acceptă noi forme de viață
și vorbește cu morții,
care alunecă înăuntru prin plasa pentru țânțari, care se adună
în tihnă pe capacele borcanelor cu mâncare și pe cărți.
Reciclează scrisorile, nu le citi, nu citi nimic
în afară de ceea ce distruge
izolația dintre tine și viață
sau ceea ce năruie sau răstoarnă sau spulberă
acest artificiu pe care îl numești necesitate.







Poemul în limba engleză este aici.
Traducerea este a mea.

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul.
L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat.
Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi.
M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie?
Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică?
După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani.
Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă.

Se fac doi ani de când ai murit, iar eu …

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.

Ne credem singuri, dar casa e plină

Stăm pe jos, pe pătura pe care a dormit
tatăl meu și ascultăm discuri cu povești –

voci pe care le cunosc atât de bine încât
le confund. Picupul a fost tot al lui.

Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy,
but tonight I am content,

scria Sylvia Plathla 18 ani, în jurnal. Eu am scris,
la proba de filozofie, că fericirea nu poate să fie

trăită decât în memorie. Sunt în dormitor,
într-un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune

că nu mai găsește nicio bucurie. A făcut
transplatul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb eu

cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spus
o prostie. De fapt, a început să-și încheie

socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozită
să nu mă contrazic la final, şi mi-au scăzut
zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă.
Poate ar fi trebuit să scriu mulțumire în loc de fericire.