Skip to main content

"Internatul pentru indieni. Fugarii" de Louise Erdrich

Acasă e locul spre care ne îndreptăm în somn. 
Vagoanele care se împleticesc spre nord, în vise,
nu ne așteaptă. Le prindem în fugă. 
Șinele, vechi răni pe care le îndrăgim,
străbat în paralel suprafața și se opresc 
chiar sub Munţii Turtle. Dacă mergi pe urma rănilor
nu te poți rătăci. Acasă e locul în care se întâlnesc.

Jalnicul paznic scapără un chibrit și face întunericul
mai puțin îngăduitor. Ne uităm prin crăpăturile dintre scânduri 
la pământul care începe să zboare, să zboare până când doare
să ne aflăm aici, înghețați, în uniformă. 
Știm că șeriful așteaptă la jumătatea drumului
să ne ducă înapoi. Mașina lui e mută și caldă.
Autostrada nu vibrează, doar zumzăie
ca o aripă de insulte repetate. Cicatrice palide,
urme ale pedepselor antice, ne duc înainte și înapoi.

Toți fugarii poartă cămăsi lungi și verzi,
culoarea pe care ai crede că o are umilirea. Frecăm
trotuarele pentru că e o treabă umilitoare.
Peria noastră taie în piatră arcuri de apă,
iar în liniile ude și fragile strălucesc limpede,
o clipă, lucruri pe care noi, copiii, le-am împins în suprafața
întunecată înainte ca ea să se usuce, pălind, amintindu-și
de vechi răni delicate, de țepii vorbelor și ai frunzelor.


Poemul în limba engleză este aici
Traducerea este a mea.

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul.
L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat.
Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi.
M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie?
Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică?
După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani.
Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă.

Se fac doi ani de când ai murit, iar eu …

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.

Ne credem singuri, dar casa e plină

Stăm pe jos, pe pătura pe care a dormit
tatăl meu și ascultăm discuri cu povești –

voci pe care le cunosc atât de bine încât
le confund. Picupul a fost tot al lui.

Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy,
but tonight I am content,

scria Sylvia Plathla 18 ani, în jurnal. Eu am scris,
la proba de filozofie, că fericirea nu poate să fie

trăită decât în memorie. Sunt în dormitor,
într-un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune

că nu mai găsește nicio bucurie. A făcut
transplatul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb eu

cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spus
o prostie. De fapt, a început să-și încheie

socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozită
să nu mă contrazic la final, şi mi-au scăzut
zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă.
Poate ar fi trebuit să scriu mulțumire în loc de fericire.