Acasă e locul spre care ne îndreptăm în somn.
Vagoanele care se împleticesc spre nord, în vise,
nu ne așteaptă. Le prindem în fugă.
Șinele, vechi răni pe care le iubim,
străbat pământul în paralel și se opresc
chiar sub Munţii Turtle. Dacă mergi pe urma rănilor
nu te poți rătăci. Acasă e locul în care se întâlnesc.
Paznicul șchiop aprinde un băț de chibrit, iar
întunericul devine
mai puțin îngăduitor. Ne uităm prin crăpăturile dintre
scânduri
la pământul care începe să zboare sub noi până când
doare
să fim aici; înghețați de frig în uniformă.
Știm că șeriful așteaptă la jumătatea drumului
să ne ducă înapoi. Mașina lui e mută și caldă.
Autostrada nu vibrează, doar zumzăie
ca niște insulte repetate. Cicatrice palide,
urme ale pedepselor străvechi, duc înainte și înapoi.
Toți fugarii poartă o cămășă lungă și verde,
culoarea pe care ai spune că o are umilirea. Frecăm
asfaltul pentru că e o treabă umilitoare.
Peria noastră taie în piatră arcuri de apă,
iar în liniile ude și fragile strălucesc limpede,
o clipă, lucrurile pe care noi, copiii, le-am îndesat
în suprafața
întunecată, înainte ca ea să se usuce, pălind după ce
și-a amintit
de vechi răni delicate, de țepii vorbelor și ai
frunzelor.
Traducerea este a mea.)
Comments
Post a Comment