"Internatul pentru indieni. Fugarii" de Louise Erdrich

Acasă e locul spre care ne îndreptăm în somn.

Vagoanele care se împleticesc spre nord, în vise,

nu ne așteaptă. Le prindem în fugă.

Șinele, vechi răni pe care le iubim,

străbat pământul în paralel și se opresc

chiar sub Munţii Turtle. Dacă mergi pe urma rănilor

nu te poți rătăci. Acasă e locul în care se întâlnesc.

Paznicul șchiop aprinde un băț de chibrit, iar întunericul devine

mai puțin îngăduitor. Ne uităm prin crăpăturile dintre scânduri

la pământul care începe să zboare sub noi până când doare

să fim aici; înghețați de frig în uniformă.

Știm că șeriful așteaptă la jumătatea drumului

să ne ducă înapoi. Mașina lui e mută și caldă.

Autostrada nu vibrează, doar zumzăie

ca niște insulte repetate. Cicatrice palide,

urme ale pedepselor străvechi, duc înainte și înapoi.

Toți fugarii poartă o cămășă lungă și verde,

culoarea pe care ai spune că o are umilirea. Frecăm

asfaltul pentru că e o treabă umilitoare.

Peria noastră taie în piatră arcuri de apă,

iar în liniile ude și fragile strălucesc limpede,

o clipă, lucrurile pe care noi, copiii, le-am îndesat în suprafața

întunecată, înainte ca ea să se usuce, pălind după ce și-a amintit

de vechi răni delicate, de țepii vorbelor și ai frunzelor.

(Poemul în limba engleză este aici
Traducerea este a mea.)

Comments

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul. Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți. Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe). I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”, Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife: Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer” (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009). Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că

Diana Geacăr

Search This Blog