Forme umane

Într-o zi, Filip a văzut un porumbel mergând pe trotuar și s-a hotărât să-l alerge. Eu am rămas pe margine, convinsă că porumbelul o să zboare. Filip s-a apropiat de el fugind, porumbelul, văzându-l, a început să țopăie în direcția opusă. Țopăia repede, uitându-se din când în când peste umăr, să vadă dacă porumbelul ăla mare, sau ce-o fi în spatele lui, îl prinde din urmă. Atunci m-am apropiat și eu. Nu mai văzusem niciodată un porumbel încăpățânat.

Mai târziu, mi-am amintit de întâmplarea mea cu porumbei:


***

Din pat văd prin geam, 

ca printr-o gură de aerisire, 

pe nişte cabluri care unesc două blocuri, 

un porumbel.

Se uită când la stânga când la dreapta, 

nu face prea multe.

Deodată se porneşte încoace. 

Mă gândesc c-o să intre peste mine. 

Sunt în chiloţi.

Se opreşte la pervaz, 

unde imediat soseşte 

ea. 

Cea mai iubită.

Se aleargă, se ciupesc 

la ora prânzului şi la pervazul meu.

Unde-mi beau cafeaua.

(din volumul „Frumusețea bărbatului căsătorit”, Editura Vinea, 2009)