Diana Geacăr

În luna iulie, într-o dimineață, am văzut două păsări mari și albe pe geamul de la  bucătărie, zburau de la un copac la altul, ceva nu le convenea, din fericire s-au oprit la unul aproape de bloc. Până am luat eu aparatul, am găsit doar o egretă în vârful copacului. Am apucat să-i fac două poze cât și-a tras sufletul. Și apoi mi-am amintit ceva scris mai demult, pe când nu văzusem vreuna în realitate: „Uneori, când stă tolănită în curte, la soare, de pe movila din afara ţarcului, o priveşte o pasăre albă, cu o crească ridicată, orbitoare. Rămân amândouă nemişcate, uitându-se țintă una la alta. Când Sabina îşi mută privirea sus, deasupra Egretei Albe, îi vede umbra, dar nu e chiar umbra păsării, ci un fel de reflexie, ca şi cum pasărea se oglindeşte într-un geam din cer, dar nici aşa, pentru că pare un alt corp, doar că mult mai uşor şi transparent şi cenuşiu.  E ca şi cum Egreta Albă a aterizat atât de brusc, încât i-a rămas în urmă sufletul.”  (fragment din „Cu urșii polari nu discută

Ghionoaia (ciocănitoarea verde) Sâmbătă am reușit să mă uit la păsări pe îndelete, nu atâta timp cât mi-aș fi dorit, dar suficient cât să simt că lumea bate iar într-un ritm suportabil. Dimineața, la cafea, am văzut pe geam cioara grivă. Știam că sunt două în comunitatea noastră de la oraș, le-am văzut de câteva ori, le-am și pozat, dar numai de la distanță. De data asta, surpriză, una dintre ele a venit mult mai aproape, în nucul în care acum câteva săptămțni veneau ciorile de semănătură să mănânce nuci la micul dejun. A luat și ea o nucă și a fugit. Cioara grivă face parte, bineînțeles, din familia corvidelor, din care mai fac parte, la noi, stăncuțele, ciorile de semănătură, coțofenele, gaițele, corbii și alunarii (pe ultimele trei specii eu nu le-am văzut încă, dar, după cum am mai spus, tare mult îmi doresc să le văd, cel mai mult îmi doresc să văd un corb). Am plecat apoi la țară, unde am găsit mulți pițigoi, la care m-am uitat cu binoclul și pur și simplu m-am bucurat de țopăial

M-am întâlnit zilele trecute cu tipul ăsta simpatic și mi-a venit în minte un fragment din volumul de proză scurtă pe care l-am încheiat cu mai multe luni în urmă, volum despre care o să spun mai multe când o să aflu care-i va fi soarta. Fragmentul, deci: ”Cu două degete apuca fire din țesătura realității, trăgea de ele, ducându-le în sus și în jos și dintr-o parte în alta, iar la sfârșit, când și-a ridicat privirea, a văzut deasupra lui crengi lungi și groase, de un verde-crud. Dar știa că, dacă s-ar izbi de el, deși era făcut cu fire din textura realității, copacul ăsta nu avea putere să-l rănească. Era moale și plăcut la atingere, așa cum Apă își imaginează că trebuie să fie un corp de fată. Dar pânza de păianjen mai avea și o altă semnificație. De-a lungul vieții, oamenii țes fire de la ei la alții. Cu fire nevăzute și moi, mai lipicioase sau mai scurte, țes o pânză interumană. Să te agăți de oameni este, a început Apă să înțeleagă, este cel mai bun mod, poate chiar singurul, d