Diana Geacăr

Aveam în plan să scriu măcar câteva rânduri despre ce am făcut anul ăsta și nu puteam încheia anul fără să mă ţin de cuvânt. Nu știu dacă am reușit să-mi amintesc tot, dar cam așa a fost: 1. Bineînţeles că mai întâi o să scriu despre "Dar noi suntem oameni obişnuiţi", volum de poeme apărut anul ăsta la Cartea Românească. Visez să scriu un volum gros de poezie şi credeam că el o să fie, dar când l-am recitit, înainte de publicare, am scos din el tot ce mi se părea repetiţie sau aproximare. Iar în poezie nu mai vreau să apromixez. Imaginea trebuie să-mi iasă perfect din cap, altfel nu vede lumina zilei. Și păstrez aproximările pentru proză. Am citit din volum la Institutul Blecher şi am reuşit să vorbesc despre el. M-am simţit foarte bine şi de câte ori îmi amintesc că n-a avut parte de o lansare oficială, mă gândesc la seara aia grozavă, care poate fi urmărită aici . De asemenea, mă gândesc la cele patru cronici pe care le-a primit până acum, scrise de Teodora Coma...

What everybody but I can see Talking about your situation means inviting people to a party. I like to drink alone. Our dog hides under the kitchen table when he starts his explanations. Something else is hiding under the bed. Something that crawls and grabs in a blink everything I care for and many little things: our dog’s red ball, a memory stick. He insists on discussing our situation. I do a refill. Mind ferment I tried to open the kitchen window - it’s hard to give in after a long silence. Then something fell and two sparrows raised in a shriek. Trembling all the way to the living room. I’ve done something stupid, I say. What, he says, standing up and dropping a cable. I tried to open the window. So? There was a bird nest. And? Now they have no place to go. Just finish unpacking. Our dog is following me everywhere. You can see the desperation in the little black eyes, you can hear it echoing in the ...