Skip to main content

Posts

Câteva ore la școala din iarbă

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus) Ieri, pe soarele ăla minunat, am ieșit cu Filip în parc să facem poze. Până să ajungem acolo, am fotografiat o stăncuță care mergea liniștită foarte aproape de noi, pe trotuar. Stăncuță (Corvus monedula) Apoi, la intrarea în parc, am auzit ciripeli vesele într-un copac pe care îl știam al vrăbiilor. Dar ciripelile nu-mi păreau chiar de vrăbii, cele pe care le aud prin oraș de obicei.  Ei, erau vrăbii, dar nu de casă, ci vrăbii de câmp. Vrabie de câmp (Passer montanus)                                   Vrabie de câmp (Passer montanus) Și am intrat în parc. Nebunie. Croncăneli, aglomerație, fojgăială. Ciorile de semănătură și stăncuțele au scos pui între timp, acum sunt mărișori deja. Și mi-am explicat acum de ce vara și toamna nu mai vedeam picior de cioară și de stăncuță în parc, de ajunsesem să cred că le-au alungat oamenii cumva. M-am gândit așa: primăvara vin la cuiburile lor din parc, pe care le știu și eu din copilărie, pe urmă, după ce cre
Recent posts

De Ziua Păsărilor

Am luat la rând pozele pe care le-am făcut în ultimele două săptămâni, cam așa, ca să pregătesc ceva frumos pentru 1 aprilie, de Ziua Păsărilor. Am aflat că Ziua Internațională a Păsărilor se sărbătorește pe 1 aprilie încă din anul 1906, când a fost adoptată "Convenția Internațională a Păsărilor", un document important, privind protejarea lor. Iată ce-am mai văzut eu: Cioară de semănătură (Corvus frugilegus) Își luase ceva dintr-un tomberon și a mâncat acolo sus, pe stâlp.  Am fotografiat-o în weekend, la mama pe geam.   Cioară de semănătură (Corvus frugilegus) Stăncuța e de la mine din cartier. Am pozat-o pentru că pur și simplu îmi plac stăncuțele. Asta stătea sus pe bloc, dar zilele ttrecute am avut ocazia să văd stăncuțe foarte de aproape. Chiar azi am văzut două mâncând boabe pentru câini. Coborau la pumnul de boabe lăsat de cineva unui câine, își luau o boabă și zburau în copac, pe o creangă. O țineau între gheare și o spărgeau cu ciocul și o mâncau. Stăncuță (Corvus mo

Cojocei, harpii și cărți

Cum am spus data trecută, nu mai veneau pițigoii la semințe. Aveau soare, insecte, își reluaseră viața. Dar apoi a venit ninsoarea. Le-am pus semințe pe pervaz, bucuroasă că uite, o să folosesc proviziile pe care le făcusem neștiind că gata, vine primăvara. Și, în scurt timp, au apărut. Mai certăreți, mi s-au părut, probabil pentru că a început și sezonul de cuibărit? L-am văzut și pe Cojocel, pițigoiul care mânca de obicei în colțul ala pe pervaz, în loc să ia sămânța și să plece cu ea în copac. Și care nu lăsa pe nimeni în locul lui, cum observasem eu toată iarna. Și își ținea penele mereu înfoiate, ca să-i țină de cald, de părea că-și trăsese un cojoc pe el.                   Cojocel cu limba scoasă, pentru că mânca. Pițigoi mare, deci (Parus major) Ei, ce să văd apoi. A mai venit un Cojocel!                 Și-a făcut loc                     și uite așa m-am găsit eu uitându-mă cu drag la doi Cojocei. Eu cred, totuși, că adevăratul Cojocel e cel din dreapta, cel pe care îl văzusem