Diana Geacăr

De vreo două săptămâni, cam așa, mă uit la păsări mai mult dimineața, între ora 8 și 9, când vin ciorile de semănătură la nuci, în spatele blocului. Le aștept cu aparatul pornit și cana de canea fierbinte, am și binoclul pe masă, pentru orice mișcare văd cu coada ochiului. În fiecare zi îmi spun că ocupația asta matinală mă relaxează și mă umple de energie pentru lucrurile pe care trebuie să le fac peste zi. Adevărul e că mă relaxează atât de tare, încât nu-mi vine să mai fac apoi nimic. Am reușit, totuși, să fac câte ceva: am jurizat pentru concursul de proză scurtă al Revistei de Povestiri (foarte energizant a fost și m-am bucurat să descopăr texte frumoase) și m-am apucat de volumul de poezie pe care îl lăsasem în așteptare, că pe cel de proză scurtă l-am terminat acum câteva luni; și traduc o carte. Și citesc - mai mult proză scurtă (acum, H. P. Lovecraft) și cărți de nonficțiune (acum, una foarte frumoasă despre corbi,”Mind of the raven: investigations and adventures with wolf-bir...

S-a făcut un an de când am ieșit seara cu Happy și m-am întors  cu ea și cu un pui de pisică în brațe. Se lipise imediat de mine când îl  întrebasem de vorbă. Am făcut pe atunci o listă de motive pentru a o păstra,  puține, dar foarte grele: 1.Când Filip m-a întrebat "Cum o cheamă pe pisica asta?", i-am spus să-i pună el un nume și, după ce-a aruncat o privire spre jucării,  a zis "Tobe!". 2. Am găsit-o la ușa noastră. 3. A doua zi după Sfântul Andrei. 4. Are barba neagră ca Mirceaa și o ia la goană când vin musafiri, ca mine. Deci Tobe, zisă și Tobi, dar mai mult Tobița. La câteva zile s-a îmbolnăvit grav și am umblat cu ea la doctor, i-am dat vitamine și alte suplimente cu seringa, am dormit lângă ea. Era în mare pericol, pentru că era subnutrită. La șase luni, cât avea când am găsit-o, arăta de trei. Tobița s-a transformat într-o adolescentă sărită, mare cerșetoare de afecțiune. Mă trage de pantaloni și mă miorlaie s-o iau în brațe, ba chi...

Era răcoare,  se auzeau doar păsările din copaci. Am scos capul pe geam, dar n-am văzut decât poștărița ieșind din scară, plecând apoi mai departe pe jos. Cum o fi ajuns până aici? Și-o fi lăsat bicicleta după colț? Dar de ce sa facă asta? Și ce-o fi adus? Nu poate fi vorba de vreo factură. La ce s-o fi gândind? I-o fi somn și ei? Ce speranțe o fi având? E mulțumită? Care o fi viața ei? Și atunci am avut gândul care mă tot vizitează de ceva vreme, și anume că tendința asta răspândită în poezia de acum, de a face glume, jocuri de cuvinte și rime, e influența unui organism cu mare putere, care exploatează nevoile și fricile omului, cum ar fi nevoia de a fi acceptat și integrat (acel belonging) și frica de singurătate, adică de moarte, un organism numit Facebook. Conștientizată sau nu, eu cred că de acolo vine, mai precis, din atitudinea cultivată de memes.