Diana Geacăr

S-a făcut un an de când am ieșit seara cu Happy și m-am întors  cu ea și cu un pui de pisică în brațe. Se lipise imediat de mine când îl  întrebasem de vorbă. Am făcut pe atunci o listă de motive pentru a o păstra,  puține, dar foarte grele: 1.Când Filip m-a întrebat "Cum o cheamă pe pisica asta?", i-am spus să-i pună el un nume și, după ce-a aruncat o privire spre jucării,  a zis "Tobe!". 2. Am găsit-o la ușa noastră. 3. A doua zi după Sfântul Andrei. 4. Are barba neagră ca Mirceaa și o ia la goană când vin musafiri, ca mine. Deci Tobe, zisă și Tobi, dar mai mult Tobița. La câteva zile s-a îmbolnăvit grav și am umblat cu ea la doctor, i-am dat vitamine și alte suplimente cu seringa, am dormit lângă ea. Era în mare pericol, pentru că era subnutrită. La șase luni, cât avea când am găsit-o, arăta de trei. Tobița s-a transformat într-o adolescentă sărită, mare cerșetoare de afecțiune. Mă trage de pantaloni și mă miorlaie s-o iau în brațe, ba chi...

                                           Nu-mi place să plec de acasă. Numai gândul că urmează să plec îmi provoacă neliniște, adică îmi strică echilibrul pe care mă lupt să-l păstrez. Îmi fac tot felul de scenarii, unele îmi plac, altele mă neliniștesc și mai rău, iar când, în sfârșit, mă văd plecată de acasă și ajunsă într-un alt loc, mă simt atât de bine încât la întoarcere mi-e greu să-mi reiau locul din viața mea. Mi-e greu să unesc viața de acasă cu zilele trăite în altă parte, iar asta îmi dă o stare de dezechilibru care mă obosește. Cel puțin, așa era înainte. Și de data asta am simțit amestecul de anxietate și de nerăbdare, dar, când am ajuns la mare, după ani buni, am observat că nu simt nimic. Nu m-am simțit în altă parte. Nu m-am simțit în mai multe locuri deo...

Pe Washington l-a adus M de-afara și tot el i-a pus numele. Îmi amintesc că plouase mult. Era cat palma, plin de purici, murdar la nas și avea ochii umflați, unul dintre ei puțin lipit. În câteva zile s-a îmbolnăvit rău, l-am dus la veterinar, i-a făcut injecții, când am ajuns acasă parcă respira din ce în ce mai greu, l-am pus pe piept și am așteptat tremurând până a început să respire normal. Și a dormit pe pieptul meu până s-a făcut bine. Avea 2, 3 luni. Azi spuneam că e fată, mâine că e băiat.                                                                  (după tratament) În prima zi, Happy îl urmarea peste tot cu ochii bulbucați, scâncea și-l incerca cu lăbuța să vadă ce fel de minge e. Am plecat cu inima strânsă în ziua următoare, mă gândeam că e prea mic să urce singur în pat, că poate rămâne bloca...