Diana Geacăr

după-amiază de septembrie am ajuns din nou la capătul cercului. în septembrie iarăși. cad frunze din nou și par a nu mai ajunge pe pământ niciodată. trec elicoptere spre sud vine toamna acum îmi amintesc pe bancă în parcul mitropoliei că suntem colecții de imagini cum spunea careva. colecția mea e lumea văzută cu spaimă. acum când n-am ce mai face n-am cum mai schimba ceva spaima s-a înrădăcinat bine de tot a intrat de șapte ori în compoziția celulelor mele. aș vrea să se oprească cineva pe bancă în parcul mitropoliei poate tu. îți țin un loc și o țigară-ți țin căci mi se face frig iar tu care dai foaia poate nimerești pe aici cât e încă aprinsă george geacăr (3 februarie 1953 - 7 iulie 2015) Din volumul "zoom. gaura de vierme", de george geacăr, Casa de Pariuri Literare, 2013

"The problem is my writing has guts, but I don't", scria Anne Sexton într-o scrisoare, și despre curaj vreau să scriu și eu aici, despre scrisul meu, care m-a scos în lume de multe ori anul ăsta. Pentru că nu prea am stare - de timp nu mai zic - să scriu iar jurnal, m i-am făcut un obicei din a-mi nota în telefon idei, conversații, vise, versuri, titluri, fragmente, pe care le folosesc ca pe niște stimuli, niște declanșatoare care să scoată la lumină amintirile întregi. Funcționează uneori. Nu știu dacă o să fac o astfel de retrospectivă în fiecare an - am mai făcut și anul trecut- , dar, deocamdată, e un bun exercițiu pentru mine.  Festivaluri și lecturi: Prima ieșire în lume. București, Festivalul Internațional de Poezie , ediția a IX-a, 14 mai. Am citit din "Dar noi suntem oameni obișnuiți" (Cartea Românească, 2017), în Tramvaiul 26. Alături de:  Olga Ștefan, Andrei Dósa, Svetlana Cârstean, Elena Vlădăreanu, Anastasia Gavrilovici, Violeta Savu. Cea ma...

Astăzi se fac 3 ani de când ai murit. Fără  nimeni lângă tine. De câte ori mă gândesc la asta, mi se face rău. Știu că nu mai erai de câteva zile în corpul tău,  dar dacă erai? Dacă auzeai și înțelegeai tot? Dacă ai murit conștient de faptul că nu e niciunul dintre noi lângă tine? Poate că ți-a părut bine că se întâmplă așa. Ai fost un om retras. Nu credeam că o să-ți mai scriu vreo scrisoare. Mă gândesc tot mai puțin la tot ce s-a întâmplat,  ca să pot continua. Când ai o rană așa de mare, care nu se va curăța niciodată și,  deci, nu se va închide, cred că e mai bine s-o lași în pace. O ștergi cu blândețe și te ocupi de treburile zilnice, căutând să n-o deranjezi. Suntem ceva mai bine, deci. Eu, cel puțin, mă văd destul de clar și încă învăț să mă descurc cu mine. Uneori reușesc,  alteori mă sperii. Dar îmi revin repede și nu mai zac. De ceva timp, mi-am propus să stau mai mult, cât pot de mult, într-o singură  realitate. În prezent. Mi-a prins bi...

         Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul. L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat. Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi. M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie? Te mai gândeai la ceva, sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică? După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil   (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani. Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se puses...