Diana Geacăr

A trecut mai bine de o săptămână de când nu mai vin pițigoii la semințe. Am trăit-o și pe asta, deci, pot să spun sigur că nici măcar nu e nevoie să întrerupeți hrănirea lor. Într-o zi nu mai vin. Pur și simplu. Știu ei că a venit primăvara, au ieșit insectele din amorțeală, a venit timpul pentru viață, pentru cuibărit. Într-o zi a mai apărut o femelă de scatiu, a mâncat câteva semințe și a plecat, în altă zi un pițigoi mare rătăcit. Atât. Nu am mai pus semințe de la sfârșitul lunii februarie, au rămas câteva acolo, de la ultima hrănire. În fiecare zi ascult cu și mai mare atenție ciripelile de afară, nu cumva a apărut o voce nouă? Deocamdată nu am auzit ceva nou, în afară de chemările pițigoilor, care cred că s-au apucat și de cuibărit, dar am văzut într-o zi din săptămâna trecută frumusețea asta: Uliu păsărar (Accipiter nisus), femelă Uliu păsărar (Accipiter nisus), femelă Inițial, m-am bucurat și de ea, și de faptul că nu mai veneau pițigoii la semințe, pentru că stătea fix în unul ...

Hello, humans! E tot mai greu să-ți păstrezi echilibrul în lumea asta, dar ia să învățăm de la păsări.  Aici, o ciocănitoare de grădină, mascul. Îl recunoașteți după pata roșie de pe cap. Tot masculul Perechea de ciocănitori de grădină Sunt niște ciocănitori pe care le văd des în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, le-am văzut și juvenilii astă-vară, i-am și pozat. Nu i-am mai văzut de atunci pe ei, doar pe părinți, și numai câte unul, niciodată, pana atunci, împreună. Și mai mult îi aud, am învățat să le recunosc sunetele. Pozele sunt de la sfârșitul lunii octombrie. Ciocănitoare de grădină, femelă (ea nu are pată roșie) Tot femela Duminică, 1 noiembrie,am avut o super bucurie când am intrat în bucătărie. Era o zi mohorâtă. Am văzut că Tobe, pisica noastră cea mică, stă la geam, nu înțelegeam de ce, dar nici nu mi-am bătut capul pe moment. Apoi, curioasă, m-am apropiat. Veniseră pițigoii la semințe! M-am tot gândit în ultima vreme cum să le fac o hrănitoare, nu am gă...

25 aprilie 2020 Ieri am făcut o tocăniță de ardei și am stat ceva timp în bucătărie, la geam. Nu e un unghi foarte bun, dar e un loc comod pentru om. Pe balcon nu prea am punct de sprijin, așa că nu stau mult acolo, dar mă duc des. Azi am făcut o mămăligă pentru tocăniță. Am reușit să văd o foarte scurtă clipă păsări mici în copacii din apropierea geamului, mai mult am văzut mișcare în ei, păsările sunt atât de mici și de rapide că nu am reușit să identific nici una. Dar știu că ele cântă atât de frumos. Am citit că dimineața devreme, bineînțeles, e cel mai bine să le urmărești, atunci își încep activitatea, dar eu adorm greu și târziu și mă trezesc abia la 9. E a treia zi în care urmăresc păsările cu binoclul. Când dau peste vreo casă sau vreun om, îmi mut binoclul jenată. În prima zi am văzut doi pescăruși, o coțofană și ceva ce am crezut că e fazan. Acum nu mai știu dacă era fazan, dar nici altă variantă nu am, nu l-am mai văzut de atunci. Mergea pe jos. Văd mulți pescăruș...

            Pictură ratată din seria "Girl and Her Dog" În ultimii ani, abia prin februarie, martie ningea, iarna ținea câteva săptămâni. Anul ăsta, la noi în oraș nu a nins nici măcar o dată. Au fost vreo două zile în care au plutit prin aer niște fulgi amărâți, n-au atins pământul, după câteva minute s-au oprit. Atât. Nu-mi amintesc să fi trăit până acum o iarnă fără zăpadă. De vreo doi ani, vara nu pot să stau mult la plajă, îmi apar iritații pe piele. Astea sunt efectele schimbărilor climatice pe care le-am văzut cu ochii mei și simțit pe pielea mea. De ceva vreme urmăresc un serial documentar pe Netflix, "Planeta noastră", realizat de David Attenborough. Foarte mișto, recomand. Prezintă zone diferite de pe glob, cu fauna și flora specifică, și vorbește despre efectele devastatoare pe care noi, oamenii le-am avut și le avem asupra lor. În doar câteva zeci de ani. Alaltăieri seară am citit o proză scurtă foarte mișto, "The great silence", de Ted ...

Am reușit să citesc, în sfârșit, "The haunting of Hill House" (1959), de Shirley Jackson. Pfuai, cum e cartea asta cu începutul ei minunat. ❤  Ce atmosferă a construit în ea Shirley Jackson, cum te apucă groaza chiar fără să ți se arate ceva groaznic, numai pentru că personajele sunt deja îngrozite. Pentru că omul are câteva super puteri de a modifica realitatea, iar una dintre ele este frica. Și cât de mult mi-a plăcut să fac o paralelă cu scenariul serialului, să înțeleg cum au făcut personajele (și să facă parte din aceeași familie, pentru că în carte sunt niște oameni care nu se cunosc și care ajung să petreacă mai mult de o săptămână în Hill House) și poveștile, cum au explorat cartea și cum au dus mai departe materialul, într-o interpretare originală. Am găsit în carte și o scenă care poate fi clar interpretată ca paralizie în timpul somnului (o temă a serialului). Am găsit multe alte scene și idei pe care le văzusem deja în serial, mult schimbate, chiar ș...

Aveam un teanc de cărți pregătite pentru vacanță, dar nu am reușit să citesc prea mult din el, pentru că am devenit fermecată de seria de cărți The Witcher. Chiar nu-mi propusesem să le termin în vacanța asta, am vrut să mai citesc un volum, două, să mai fac o pauză și tot așa, că am timp destul până la iarnă, când începe serialul. Acum sunt la ultimul volum din serie, ”The lady of the lake”. Și mai am unul care nu face parte din serie și îl are ca personaj principal pe Geralt, ”Season of storms”. Despre primele două cărți de povestiri din serie am mai scris aici . Mai mult despre prima, de fapt. Mi-a plăcut mult "The last wish", dar preferata mea e "Sword of destiny", povestirile sunt și mai bine construite. Și apoi am început romanele. După ce am citit "Blood of elves" am zis OK. Nu e wow, dar merge. După "Time of contempt", mi-am zis așa amărâtă: nu mai merge, prea fragmentat, Andrei Sapkowski pare că e concentrat prea mult pe tehnică,...

Multe lucruri am uitat să le scriu și aici, mi-am dat seama de curând, și o să caut să le recuperez, pentru că tocmai asta aveam în cap când am pornit blogul ăsta, să le adun într-un loc, pe Facebook se pierd. În fine, unul dintre lucruri e ăsta: pe urbansunsets.com, în playlist-ul de pe  Booktapes , puteți găsi si asculta un fragment audio din volumul de proză scurtă "Cine locuiește la subsol" (Paralela 45, 2018). E un fragment din proza "Cum am devenit un om bun", pe care l-am citit și la Arad în luna iunie, la Festivalul de Literatură Discuția secretă. Ba nu, am citit mai mult din proză atunci, prima parte din ea.                      Foto de Ciprian Hord Și așa m-am amintit că nu am pus aici nici link-ul către emisiunea  All you can read cu Marius Chivu , în care am fost invitată în luna mai, după primirea Premiului Iocan, și am vorbit - cu niște emoții de trol nevorbit - despre "Cine locuiește la subsol...

          Afișul serialului. Sursa: IMDb Nu știu cum de nu am auzit de serialul ăsta până acum. Dar și acum am ajuns întâmplător la el. Căutam niște cărți pe un site, apoi, când am terminat, am văzut o secțiune de cărți transformate în seriale Netflix. După câteva zile, într-o seară,  mi-am amintit de titlul "The Haunting of Hill House" și mi-am zis să mă interesez ce e de capul lui, că nu mai văzusem un serial de ceva timp. După ce m-am interesat, știam că în curând o să mă apuc de el. Și am văzut tot sezonul în weekend. "The Haunting of Hill House", tradus în română "Casa bântuită", e un serial foarte, foarte bun, frumos și trist. Emotionally crippling chiar. Nu e un serial horror obișnuit. Groaza e în altă parte, nu în efectele speciale. Groaza e în mintea umană, atunci când pierde controlul asupra spaimelor. Primele 6 episoade mi-au plăcut enorm, în special primele 5, pentru că fiecare episod e făcut din perspectiva unuia dintre cei cinci fra...

Ani de zile am refuzat să mă uit la serialul "Game of Thrones", pentru că, dacă se uită atâta lume la el, mă gândeam eu, ca un poet romantic, nu poate să fie decât o porcărie. Ce bine că m-am înșelat! După ce am terminat "Penny Dreadful", m-am uitat golită la "Stranger Things", care ar fi putut să fie foarte bun dacă n-as fi suferit eu atâta după Penny Dreadful. În orice caz, e un serial frumos. Are un sezon deocamdată, dar, după ce-l vezi, ți se face frică de pereți. Ei, și apoi, într-o seară, mi-a venit în minte, din senin, Game of Thrones. Nu-mi place să am prejudecăți, așa că,  în seara aia, mi-am spus că a venit timpul să văd despre ce e vorba. M-a cucerit imediat vizual pentru că pădurile de dincolo de Zid, prin care umblă White Walkers, uriași,  mamuți și alte creaturi amenințătoare,  cum ar fi oamenii, semănau mult cu Skyrim, jocul meu preferat pe calculator, pe care o să-l iubesc toată viața. Am descoperit apoi alte asemănări,  mult mai s...

Ieri s-au făcut trei ani de când a murit Robin Williams. Îmi amintesc că m-am trezit dimineața și am aflat că s-a sinucis. Poate că lucrurile nu s-au întâmplat chiar așa, adică, poate că nu am aflat chiar dimineața, dar asta își amintește mintea mea. Am plâns în ziua aia, repetându-mi întruna în minte „O, captain! My captain!”, titlul unei poezii de Walt Whitman, pe care, în filmul „Dead Poets Society”, îl recită elevii, urcându-se pe bănci, pentru a-și susține profesorul (R.W.). Am plâns pentru că m-a dărâmat gândul că un om atât de minunat, pe care îl simțeam foarte apropiat, ca pe un membru al familiei, a făcut asta, și mai ales într-un asemenea mod, pe care nu vreau să-l amintesc, deci cu atâta înverșunare. Nu am timp să scriu acum despre filmele mele preferate cu el, dar pot să spun că pe atunci mă uitam la „The Crazy Ones”, un serial de comedie foarte bun. Voiam neapărat să scriu despre el, oricât de puțin, pentru că ieri, până să aflu că s-au împlinit trei ani de la moar...