Diana Geacăr

De vreo două săptămâni, cam așa, mă uit la păsări mai mult dimineața, între ora 8 și 9, când vin ciorile de semănătură la nuci, în spatele blocului. Le aștept cu aparatul pornit și cana de canea fierbinte, am și binoclul pe masă, pentru orice mișcare văd cu coada ochiului. În fiecare zi îmi spun că ocupația asta matinală mă relaxează și mă umple de energie pentru lucrurile pe care trebuie să le fac peste zi. Adevărul e că mă relaxează atât de tare, încât nu-mi vine să mai fac apoi nimic. Am reușit, totuși, să fac câte ceva: am jurizat pentru concursul de proză scurtă al Revistei de Povestiri (foarte energizant a fost și m-am bucurat să descopăr texte frumoase) și m-am apucat de volumul de poezie pe care îl lăsasem în așteptare, că pe cel de proză scurtă l-am terminat acum câteva luni; și traduc o carte. Și citesc - mai mult proză scurtă (acum, H. P. Lovecraft) și cărți de nonficțiune (acum, una foarte frumoasă despre corbi,”Mind of the raven: investigations and adventures with wolf-bir...

                                           Nu-mi place să plec de acasă. Numai gândul că urmează să plec îmi provoacă neliniște, adică îmi strică echilibrul pe care mă lupt să-l păstrez. Îmi fac tot felul de scenarii, unele îmi plac, altele mă neliniștesc și mai rău, iar când, în sfârșit, mă văd plecată de acasă și ajunsă într-un alt loc, mă simt atât de bine încât la întoarcere mi-e greu să-mi reiau locul din viața mea. Mi-e greu să unesc viața de acasă cu zilele trăite în altă parte, iar asta îmi dă o stare de dezechilibru care mă obosește. Cel puțin, așa era înainte. Și de data asta am simțit amestecul de anxietate și de nerăbdare, dar, când am ajuns la mare, după ani buni, am observat că nu simt nimic. Nu m-am simțit în altă parte. Nu m-am simțit în mai multe locuri deo...

Pentru că se apropie de sfârșit săptămâna Be Kind to Animals, m-am hotărât să scriu despre Izzy și un pic despre alți câini care sunt, intr-un fel, tot ai mei. Sau au fost. Izzy a venit la noi când avea 7 luni și era destul de mica, puteai sa o ridici cu un brat. Avusese vreo doi stăpâni până atunci. Pentru că răspundea deja la numele ăsta, nu i l-am schimbat.  Și ea m-a cucerit din prima noapte. S-a lungit ca un om, sub plapuma, și așa doarme și acum, lungită și învelită. Dimineața vine sprintenă să mă salute, ne pupam, apoi se întoarce în pat.  O vreme a fost calmă, liniștită și indiferenta, apoi, la adolescență, au început niște probleme mari. Voia să o domine pe Happy și până la urmă a reușit, dar nu m-a mai deranjat asta după ce l-am auzit pe Cesar Millan spunand că trebuie să lași câinii să-și stabilească ierarhia singuri. Doar că ea începuse să se creadă și șeful meu.                       ...

Mi-am dorit dintotdeauna să trăiesc înconjurată de animale. Mult timp m-am rugat de părinți sa-mi ia un câine, n-a mers, abia prin clasa a noua am reușit să-i conving sa-mi ia o pisica. E vorba de Pet, un motan pe care l-am învățat să iasă afară singur pentru că-i interpretasem curiozitatea drept nefericire: stătea toată ziua la geam și se uita lung in zare. Ieșeam cu el în brațe, ii dădeam drumul in iarbă și mergeam pe lângă el, cu mana pe spatele lui. El mergea târâș spre scara, voia de fiecare data sa se întoarcă în casă. Dar eu am insistat până a descoperit frumusețea lumii și a început să lipsească de acasă câteva zile, apoi săptămâni, până când nu s-a mai întors deloc. Toată familia l-a iubit mult. Îmi amintesc că marele meu vis era sa am multe animale când o să fiu mare. Un alt mare vis era sa-mi cumpăr un sac de chipsuri. Am trei animale: doi câini (Happy și Izzy), un motan (Washington). Dacă aș avea o casa (nu neapărat în inima pădurii, așa cum îmi doresc de nu mai ști...