Diana Geacăr

Stay there. I will breathe in the pain Eu am fost mereu pe fugă, ba de ea, ba spre ea, ba în interiorul ei, zgâriind aerul Și înghițind pământul, dar nu ne-am despărțit niciodată. Ne-am certat de câte ori i-am descoperit minciunile, pentru că îmi făceau realitatea insuportabilă, dar am stat împreună, pentru că, mă gândeam, nu are nicio vină. Nici eu nu am, în afară de faptul că am fost prea singuratică. Încă din copilărie, când îmi ținea de urât, când renunțam cu bucurie să ies pe-afară. Acum știu că tot ce am luat eu drept minciuni este, de fapt, ce poți scoate mai bun din realitate. Mi-a adus prieteni care mi-au devenit cei mai buni. Cu mulți dintre ei vorbesc și acum, chiar dacă au murit între timp. Relația noastră a fost așa: Pe la 21 de ani, pe când mă supăram că mă minte și desenam linii îngroșate între bine și rău, am căutat să fac tot ce credeam că nu-i place, crezând că am superputeri. Că o să-i provoc răni. Și a fost primul volum. Mai târziu, la 25, am a...

cel mai tare şi mai tare mi-e frică să mor părinţii mei să mă găsească şi lumile lor să fie una asemănătoare cu ce am fost eu să plângă mama chircită sub plapumă şi tata să ceară apă răguşit cel mai tare şi mai tare mi-e frică să mor şi părinţii mei să găsească un corp şi asta să însemne un fel de sfârşit din volumul „bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră” (Editura Vinea, 2005)