Diana Geacăr

                                                Când Filip era înca nou-născut, ne-am apucat să comandăm o grămadă de cărți pentru copii, nu cumva să ceară vreuna pe care nu o avem. Incă de pe atunci am început să-i citesc. I-am citit multe carți, și numai ce am vrut eu. Prima carte a fost „Papagalul” de Paul Flemming, tradusă de Radu Paraschivescu, din colecția Aripioare, de la Editura Rao, 1998.                                                 Am pus o poză de pe net pentru că papagalul nostru este decapitat - este, doar, un prieten vechi al nostru, care l-a sprijinit pe Filip la bine si, mai ales, la rău, în necazul cu dinții. Mai avem din colecția asta „Pinguinul” și „Bufnița”, decapitate și ele, cu aripi smulse, dar preferatul lui a rămas „Papagalul”. Am învățat-o pe de rost, i-am citit-o de foarte multe ori, iar el ajunsese să zâmbească atunci când auzea începutul, pe care întotdeauna i-l citeam cu o voce pițigăiată: „M-am săturat de fructe!” se plânge Papagalul/ Făc

Într-o zi, Filip a văzut un porumbel mergând pe trotuar și s-a hotărât să-l alerge. Eu am rămas pe margine, convinsă că porumbelul o să zboare. Filip s-a apropiat de el fugind, porumbelul, văzându-l, a început să țopăie în direcția opusă. Țopăia repede, uitându-se din când în când peste umăr, să vadă dacă porumbelul ăla mare, sau ce-o fi în spatele lui, îl prinde din urmă. Atunci m-am apropiat și eu. Nu mai văzusem niciodată un porumbel încăpățânat. Mai târziu, mi-am amintit de întâmplarea mea cu porumbei: *** Din pat văd prin geam,  ca printr-o gură de aerisire,  pe nişte cabluri care unesc două blocuri,   un porumbel . Se uită când la stânga când la dreapta,   nu face prea multe . Deodată se porneşte încoace .   Mă gândesc c-o să intre peste mine .   Sunt în chiloţi . S e opre şte la pervaz,  unde imediat soseşte   ea .  Cea mai iubită. Se aleargă, se ciupesc  la ora prânzului şi la pervazul meu. Unde-mi beau cafeaua . (din vo

Lasă vasele nespălate. Lasă țelina să putrezească în sertarul de jos al frigiderului și podeaua din bucătărie să se-acopere cu o crustă pământie. Lasă firimiturile negre pe fundul prăjitorului de pâine. Aruncă bolul crăpat și nu lipi ceașca. Nu lipi nimic. Nu cârpi. Cumpără ace de siguranță. Să nu coși nici măcar un nasture. Lasă vântul să facă tot ce vrea, apoi pământul, care ne invadează sub formă de praf, și morții care se strâng în rotocoale gri sub canapea. Vorbește-le. Spune-le că sunt bineveniți. Nu păstra toate piesele din puzzle sau pantofiorii păpușilor în pereche, nu-ți bate capul despre cine folosește periuța cui sau dacă vreodată ceva își găsește locul. În afară de cuvinte. Sau de gânduri. Caută autenticul – stabilește mai întâi ce e autentic, apoi du-te după el cu toată inima. Cu inima, locul ăla în care nici măcar nu te gândești să faci curat. Debaraua ticsită cu suvenire primitive. Nu separa agrafele pentru hârtie de șuruburi, de dinții de lapte

Acasă e locul spre care ne îndreptăm în somn.  Vagoanele care se împleticesc spre nord, în vise, nu ne așteaptă. Le prindem în fugă.  Șinele, vechi răni pe care le iubim, străbat pământul în paralel și se opresc  chiar sub Munţii Turtle. Dacă mergi pe urma rănilor nu te poți rătăci. Acasă e locul în care se întâlnesc.   Paznicul șchiop aprinde un băț de chibrit, iar întunericul devine mai puțin îngăduitor. Ne uităm prin crăpăturile dintre scânduri  la pământul care începe să zboare sub noi până când doare să fim aici; înghețați de frig în uniformă.  Știm că șeriful așteaptă la jumătatea drumului să ne ducă înapoi. Mașina lui e mută și caldă. Autostrada nu vibrează, doar zumzăie ca niște insulte repetate. Cicatrice palide, urme ale pedepselor străvechi, duc înainte și înapoi.   Toți fugarii poartă o cămășă lungă și verde, culoarea pe care ai spune că o are umilirea. Frecăm asfaltul pentru că e o treabă umilitoare. Peria noastră taie în piatră ar

În timp ce-mi imaginez feţe hidoase în copaci, care se holbează şi râd de poziţiile noastre chinuite, geamurile se aburesc treptat. Aproape c-a ajuns să sărute geamul din spate.   Mi-e frică.   Stai liniştită.   Sau serile când rămâne singur: mai întâi, un drum la supermarket. Pe la jumătatea filmului, pentru că a mâncat tot ce se putea, începe să se dea mai aproape de mine. Mă-ntind să iau sticla de bere. Mâna i-a şi ajuns pe un sân. Ne sărutăm. Ne sărutăm. Ne sărutăm.   Dă-l naibii de film. Vino-ncoa.   Şi imediat:   Îmi pare rău. Stai liniştită.   Să mă odihnesc puţin. Şi apoi: Rămâi la mine în seara asta. Dar nu am cremă de faţă aici. Îţi dau aftershave-ul meu. Mă ţine în braţe: Culcă-te, eşti obosită. Se-ntoarce pe o parte. Într-un minut sforăie. Mă-ntorc pe partea cealaltă. Închid ochii. Îi deschid. Plapuma e prea scurtă. Se trezeşte - Ce ai? - şi, înainte s-adoarmă din nou, oftează, îmi atinge spatele cu mâna lui transpirată: Ai visat urât. S

cel mai tare şi mai tare mi-e frică să mor părinţii mei să mă găsească şi lumile lor să fie una asemănătoare cu ce am fost eu să plângă mama chircită sub plapumă şi tata să ceară apă răguşit cel mai tare şi mai tare mi-e frică să mor şi părinţii mei să găsească un corp şi asta să însemne un fel de sfârşit din volumul „bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră” (Editura Vinea, 2005)

De fiecare dată când ajung într-un loc cu copii mulți, mai mici și mai mari, văd izbucniri de răutate. De fiecare dată, motivul e același: se simt amenințați că li se ia ceva - un spațiu, o jucărie, un rol. Uneori vin adulţii sa-i colecteze. Și ma gândesc că vine din instinctul de supraviețuire, că este tot o rămășiță din creierul primitiv, așa cum este faptul că centrul mirosului se află lânga centrul memoriei, de-asta anumite amintiri sunt legate de un anumit miros, care le învie atunci când îl simți. Pe omul primitiv, asta îl ajuta să țină minte care plante sunt otrăvitoare. Pe omul modern îl chinuie. Și dacă răutatea vine din interacțiunea socială, activând instinctul de supraviețuire, mi se pare inutilă, pentru că acum sunt unelte, acoperișuri și roluri de șef destule. În același timp, înseamnă că nu poate fi corectată, ci îmblânzită. Și mă gândesc că omul nu este nici fundamental rău, nici fundamental bun, nici bun și rău deopotrivă, asa cum l-a văzut Dostoievski, în

                                                                 Iulia Modiga, pe care o cunosc doar din mediul online, deci foarte putin, mi-a făcut bucuria de a-mi trimite volumul ei de debut, "Bagdad" (Editura Karth, 2015). L-am citit pe bucăți, pe muzica din desene animate, sau în ritmul respirației fiului meu, dar mi-au rămas bine imprimate în creier unele versuri: "am ieșit din somn ca dintr-o instituție financiară" Imi place mult în versul ăsta trecerea bruscă de la cald la rece (într-o instituţie financiară e mereu răcoare, sau așa mi se pare mie). Trecerile bruşte de la o stare la alta curenteaza. Iar versurile care trezesc simțurile sunt cele care rămân bine imprimate în creier, de obicei. "mie îmi place viața când nu trebuie să mă gândesc la ea" (e, de fapt, parte dintr-un titlu) "dimineața ne trezim mai lungi dupa 30 mai scunzi" Mi-a plăcut aici saltul de la timpul prezent (dimineața) la timpul în desfășurare (viața),

I-am lasat volumului lumina aprinsa pe hol si m-am intors la romanul pentru copii, pe care de data asta stiu ca o sa-l duc la capat. Cunosc bine personajele, le-am rescris de cateva ori, stiu intamplarile si ordinea lor, stiu inceputul, ba stiu chiar sfarsitul. Dar mai stiu si ca totul se poate schimba peste noapte. E greu sa scrii proza, unde trebuie sa construiesti, in comparatie cu poezia, cu precizie, pe spatii intinse, apoi sa ai grija sa nu scartaie nicio bucata. Uneori, ochiul care vede tot la inceput se pierde in detalii si devine confuz. Imi fac notite pe un carnetel si multe documente denumite completari sau umplutura. Fac ordine si ma straduiesc sa o pastrez. Ma simt tare bine cand scriu. Asa ma simt cand aflu ca urmeaza sa ploua in realitatea exterioara.                                                                                        Asa ma simt cand imi umplu dimineata cana cu cafea fierbinte, din care iau cate doua guri, una dupa alta, la desene, langa

                              Ca spirit al copacului deţii atâtea secrete încât   toamna este esenţial să-ţi aminteşti   că ai o formă umană: rochia purpurie foşneşte când ies   la plimbare, atinge din mers copacii, cad în stoluri   frunzele şi valuri de părinţi, în librăria din centru:   caiete de română şi matematică, cărţi cu o singură poveste sau cu mai multe. Depinde ce vârstă are copilul dumneavoastră. Pantofii purpurii împing pământul şi părul flutură în aerul cald, ridicat   de ciocurile păsărilor, tot mai sus printre ramurile verzi, luminate, se scutură   de poveşti în parcul din centru, unde spiritele asurzite stau înghesuite.   Ca-ntr-o poveste fără sfârşit, vin aici şi mai îmbrăţişez un copac. Fetiţele presară pe trotuarul din faţa mea castane care în orice minut pot exploda. Zâmbesc sau râd în hohote, când vor să scape de spirite. Nu-mi pot aminti vremea când zâmbeau oamenii străini la mine. Îmi amintesc doar telefonul care m-a f

Pentru că o răceală m-a împiedicat să mai umblu prin volum sau să lucrez la o traducere, am început alaltăieri seară să citesc „adevăratul băiat de aur”, volum pe care il aveam, oricum, în plan. Din lipsă de timp, l-am terminat ieri, dar mi-a prins bine pentru că mi s-au mai limpezit ideile. Știi că o carte e bună, cred, atunci când, după ce o închizi, observi că ți-a schimbat, un timp, modul în care privești lumea exterioară​ și felul în care te raportezi la modificări. Iar volumul ăsta te închide intr-o atmosferă de detașare, de unde privești lucrurile și corurile din jur și vezi până în mecanismele lor interioare, ceea ce îți îngreunează, dacă nu îți face chiar imposibilă (ca în "zen ratat", care mi-a plăcut mult), legătura cu ele. Mi-a plăcut tehnica, discursul foarte bine strunit, versurile tăiate frumos, muzicalitatea, ritmul, dar uneori am simțit că a ales anumite cuvinte numai pentru a păstra muzicalitatea, iar asta mi se pare că, de obicei, creează at