Diana Geacăr

Nu credeam că mai scriu aici anul ăsta, dar mi s-a făcut foarte urât, iar eu, când mi se face atât de urât, mă duc la Terry Pratchett. Minunatul Terry Pratchett. ”A Slip of the Keyboard” (Corgi Books, 2014) este un volum de articole și discursuri pe care nu l-am terminat încă, dar mi-a plăcut atât de mult ce am citit în el până acum, încât am simțit nevoia să dau mai departe. Vocea lui plină de umor si caldă m-a făcut să subliniez pe carte de multe ori și să-mi notez idei pe margine. (Și nu-mi amintesc să fi scris pe cărți vreodată.) Pentru că e o carte doldora de idei despre scris și cărți și de teorie despre literatura fantasy, "the Ur-literature from which all the others sprang, and it developed in the cave right alongside religion", cum spune Terry Pratchett în ”Magic Kingdoms” ( Sunday Times , 4 July 1999). Literatura fantasy satisface nevoia omului de basme, nevoie pe care o are de la începuturi, nevoia de a evada. Escapismul era rău văzut de critici în anii 60

Aveam în plan să scriu măcar câteva rânduri despre ce am făcut anul ăsta și nu puteam încheia anul fără să mă ţin de cuvânt. Nu știu dacă am reușit să-mi amintesc tot, dar cam așa a fost: 1. Bineînţeles că mai întâi o să scriu despre "Dar noi suntem oameni obişnuiţi", volum de poeme apărut anul ăsta la Cartea Românească. Visez să scriu un volum gros de poezie şi credeam că el o să fie, dar când l-am recitit, înainte de publicare, am scos din el tot ce mi se părea repetiţie sau aproximare. Iar în poezie nu mai vreau să apromixez. Imaginea trebuie să-mi iasă perfect din cap, altfel nu vede lumina zilei. Și păstrez aproximările pentru proză. Am citit din volum la Institutul Blecher şi am reuşit să vorbesc despre el. M-am simţit foarte bine şi de câte ori îmi amintesc că n-a avut parte de o lansare oficială, mă gândesc la seara aia grozavă, care poate fi urmărită aici . De asemenea, mă gândesc la cele patru cronici pe care le-a primit până acum, scrise de Teodora Coma

O să petrec Crăciunul la spital, ceea ce pare (...) cu ce mi se întâmplă de la o vreme. Mă dezobișnuiesc de normalul de dinainte și mă acomodez cu noul normal. Dacă scriu în caietul ăsta, o fac din două motive: - ca să nu mă simt singur, - ca să nu se piardă ce-mi trece prin cap. Nu știu dacă ceea ce-mi trece prin cap are vreo valoare, dar tocmai ideea că s-ar putea să n-aibă e blocantă, nocivă. Trebuie să scriu tot ce-mi trece prin cap pentru că asta e, atât îmi trece prin cap. În realitate,  e greu să te dezbari de ideea că scrii ca să citească cineva ce ai scris. Logic, cam de aia scrii, dar, în fapt, e mai important să scrii pentru tine,  pentru că în felul ăsta scrii și pentru alții. Să fii atât de puternic încât să fii singur, dar să nu te simți singur, să fii slab, dar să nu te simți slab. Zăpadă albă pe pământ,  ciori negre în aer, aer static, vârfurile copacului de lângă Institutul de Cardiologie sunt nemișcate.  Așteptare,  asta este. Când nu faci nimic, aștepți

Mi-am luat inima în dinți și am citit jurnalul în care tatăl meu  a început să scrie la două luni după ce i s-a pus diagnosticul de leucemie (în 2012). Se termină cu internarea pentru transplant și rămâne să căutăm dacă mai există vreun caiet. După transplantul medular, făcut în 2013, urma să mai trăiască doi ani. Mi-a fost greu să-i descifrez scrisul mic și chinuit, unele cuvinte încă îmi scapă. De multe ori mi s-a strâns inima, dar de mult mai multe ori m-am prăpădit de râs. Face niște portrete superbe ale colegilor de salon, transcrie discuțiile lor și descrie scene cărora gravitatea (de exemplu, grija absolută a bolnavului pentru propriul corp) le dă un umor absurd. Vocea pe care am ascultat-o e chiar cea pe care o așteptam: vocea unui om hipersensibil, care se apără cu înverșunare cu rațiune și luciditate. Nu, nu am fost șocată de vocea lui. M-a cutremurat fragmentul în care descrie cum se vede în oglindă,  o descriere foarte asemănătoare cu cea făcută de mine în volum, că

Pe 3 septembrie am citit la Institutul Blecher poeme din "Dar noi suntem oameni obişnuiţi" (Editura Cartea Românească, 2017) şi apoi am răspuns la întrebările lui Claudiu Komartin. Am verificat, bubuiala inimii mele nu se aude.

Am avut niște zile foarte rele, pe care le-am trecut scriind la romanul pentru copii. Cand n-am putut scrie la laptop, am scris în cap, fără oprire. Abia noaptea mi se stingea creierul. În zilele astea, am ajuns să-mi cumpăr o pastă de dinți convinsă fiind că fix asta folosesc eu, am așteptat răspunsuri la mesaje pe care le trimisesem in minte și câte și câte mai grozavii, cea mai cruntă fiind că m-am îndoit de mine zilnic, de o mie de ori, de dimineață până seara când,  punând capul pe pernă,  îmi spuneam Ăsta e. Dimineața o lua, de la capăt. Pentru că mi-am promis că nu mai pierd timpul. Am scris cu atâta înverșunare că aseară,  pe la miezul nopții,  mi-am dat seama că l-am terminat. Si m-am bucurat atât de tare ca n-am mai putut adormi cel puțin doua ore, perpelindu-ma de pe o parte pe alta. Iar astăzi mă simt minunat! Răul se-aude foarte slab, ca un bâzâit în fundal. Am scris un roman! Am terminat una dintre cărțile pe care le târâi după mine de ani și ani de zile. Am scris, în

Sunt un om rupt, Doamne. Oamenii rupți nu-şi pot ține  promisiunile. Promisiunile sunt continue. Sunt un om strivit. Oamenii striviți nu se uită cu încredere la fața ta. Fața ta e plină de ei. Nu ştiu ce ți-am făcut, dar îți cer iertare în fiecare noapte, după ce beau un ibric de ceai de sunătoare. Sar din pat când aud vaietul prelung al camioanelor. Sunt un om legat, dar cu viață fragmentată. Răul mă găseşte uşor. M-apucă strâns de ceafă şi mă pune să mă uit la diferite cadre din viața mea sau a altora. Pentru tine e totuna. În primul, o vacă şi un urs stau față în față, băgați până la gât în apă. În al doilea, ursul o îmbrățişează. Apoi o sărută pasional. Cu ochii deschişi, vaca i se abandonează. În ultimul cadru, ursul, la fel de tandru, ridică deasupra apei capul vacii retezat. De ce mă-ncerci? Ştii unde sunt: la masă, îi pun fiului meu castronul în față, mă aşez, iau supă cu lingurița şi suflu în ea cu puterea ta. E unul dintre cadrel

                                                              Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți. S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate. Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fragmente din dialogurile cu Filip. "6 noiembrie    Sebastian.  Cuvinte de înțelepciune. Dialog la lăpticul de seară. El (tam-nesam): Tati,  mie-mi place fic

Ani de zile am refuzat să mă uit la serialul "Game of Thrones", pentru că, dacă se uită atâta lume la el, mă gândeam eu, ca un poet romantic, nu poate să fie decât o porcărie. Ce bine că m-am înșelat! După ce am terminat "Penny Dreadful", m-am uitat golită la "Stranger Things", care ar fi putut să fie foarte bun dacă n-as fi suferit eu atâta după Penny Dreadful. În orice caz, e un serial frumos. Are un sezon deocamdată, dar, după ce-l vezi, ți se face frică de pereți. Ei, și apoi, într-o seară, mi-a venit în minte, din senin, Game of Thrones. Nu-mi place să am prejudecăți, așa că,  în seara aia, mi-am spus că a venit timpul să văd despre ce e vorba. M-a cucerit imediat vizual pentru că pădurile de dincolo de Zid, prin care umblă White Walkers, uriași,  mamuți și alte creaturi amenințătoare,  cum ar fi oamenii, semănau mult cu Skyrim, jocul meu preferat pe calculator, pe care o să-l iubesc toată viața. Am descoperit apoi alte asemănări,  mult mai s

Am ţinut neapărat să scriu aici mai mult despre ziua de duminică, pentru că a fost una foarte bună. Am fost la Sinaia, unde am vizitat expoziția de machete cu trenulețe din gară. Fiul meu a fost foarte impresionat de trenulețele în mișcare, iar noi, de scenele din viață realizate în cel mai mic detaliu. Am văzut un omuleț bătând covorul (chiar i se mișca brațul), o fântână arteziană din care părea că țâșnește apă, o femeie sprijinindu-se într-o mătură, în ușa unui bloc, un schior cu capul în zăpadă, o lopată și o găleată lângă o casă - mici, mici de tot, că ți se strângea inima de uimire -, o înmormântare lângă o nuntă, așa cum se întâmplă, și multe, multe altele. Mi-am adus aminte de Wayward Pines (mai ales de intro), un serial care mi-a plăcut foarte mult până când a ajuns la povestea cu clonele. Și există și un spațiu de joacă pentru copii. Și cărți de cumpărat, și cafea de băut. Foarte mult m-am bucurat. Apoi am vizitat Vila Luminiş, Casa Memorială Georg

de Teodora Coman                                           E atât de frumoasă şi unitară cartea Dianei Geacăr , că alegerea oricărui text te pune în dificultate. Tema familiei propune existenţa ca normalitate într-un discurs al discreţiei, al surdinizării experienţelor cotidiene, dar şi/mai ales al celor inevitabile precum boala şi moartea tatălui. Nu atât vorbele, cât tăcerea definitivă a celor dragi ne (dez)afectează pe viaţă. Din cauza asta, poemele se aproprie de limbajul interiorizat al celei care se teme de falsificarea adevăratelor trăiri prin simpla verbalizare. Limbajul nu e decât vârful de iceberg al umanităţii noastre ireductibile: tac mâlc ca universul, îmi retrag cuvintele/ pe rând, până nu mai rămâne decât teama. Întoarcerea la firesc, anunţată explicit din titlu, poate că face trimitere la câteva texte impuse deja pe această temă – Francis Duggan cu poemul Ordinary people, sau poemele tranzitive ale lui Raymond Carver , aşa cum Frumuseţea bărbatului căsăto

de Octavian Soviany                 În volumul său de debut, bună eu sînt diana şi sînt colega ta de cameră (2005), salutat la vremea respectivă cu entuziasm de Adrian Urmanov, Diana Geacăr poetiza, poate cu un exces de prozaizare, în cheia autenticismului minimalist, dovedind că ştie să aplice inteligent reţetele lirice ale promoţiei sale. Dar cartea care a consacrat-o cu adevărat, impunînd‑o ca pe o voce poetică bine articulată, a fost frumuseţea bărbatului căsătorit (2009), care înfăţişează tribulaţiile unei fiinţe solitare într-o lume ostilă şi rece, unde toate canalele de comunicare sînt blocate, iar fiecare obiect a devenit sursa unei posibile agresiuni sexuale. Este vorba despre un univers al afectelor glacificate, de o dezarmantă indiferenţă, traversat de făpturi pe jumătate reificate, unde totul funcţionează după legile corporaţiei, astfel că automatismele cotidiene, rutina de zi cu zi a jobului, relaţiile cu şeful discreţionar (noul dumnezeu al unei umanităţi

 Alte cărți își așteptau rândul sa scriu despre ele aici, dar am fost ieri la Salonul Editorial "I. H. Radulescu" și ne-am întors acasă cu patru cărți de la Editura Paralela 45. Mie mi place foarte mult cum arată cărțile pentru copii de la Paralela 45,  mai avem câteva "Mereu te voi iubi" de Robert Munsch mi-a fost recomandată de vânzător,  mi-a spus că e foarte căutată, iar eu am fost curioasă sa văd despre ce e vorba. I-am citit-o lui Filip o dată și de câte ori îi terminam poezioara care se repetă ca un refren, îmi spunea și el "Mult, mami". Pe când era bebeluș, noaptea, la culcare, îi spuneam că îl iubesc mult, iar el, când încă nu putea pronunța cuvintele astea, îmi zicea "Mut", care a devenit mai apoi "Mult". Deci a înțeles ideea principală a cărții. Am râs când am ajuns la pagina asta pentru că exact ocupațiile astea le are și el acum. Apoi nu am mai râs.  Deci mama strigă nervoasă că o scoate din minți,  dar îl mâ

Cu mulți ani în urma, am ajuns în stare foarte gravă la camera de urgențe a unui spital. După ce am fost întinsă pe pat, m-am uitat în jur, la bătrânii care horcaiau.  Ultimul meu gând a fost: „Doamne, cum am ajuns." Aveam douăzeci de ani și doctorii nu știau dacă mai prind dimineața. Apoi a venit intunericul din care am ieșit de puține ori și doar pentru o clipă, când eram trasă de pe o targă pe alta și când am simțit masa rece a tomografului. M-am trezit după o zi sau două - operată. Tata mi-a spus mai târziu că un timp m-am zbătut ca un animal. Nu am văzut nicio lumină, nimic. Mulți ani de atunci am purtat război cu mine, cu lumea, cu Dumnezeu, văzând că poți muri uite așa - poc! -, și crezând că dincolo nu e nimic. După mai bine de zece ani, tatăl meu, care făcuse deja transplantul medular, a fost operat de urgență la stomac. Tot inconștient. S-a mai trezit după o săptămână. În timpul ăsta, s-a zbătut legat de pat, cu ochii deschiși, tulburi. Gemea și icnea ca un animal