Diana Geacăr

Nu credeam că mai scriu aici anul ăsta, dar mi s-a făcut foarte urât, iar eu, când mi se face atât de urât, mă duc la Terry Pratchett. Minunatul Terry Pratchett. ”A Slip of the Keyboard” (Corgi Books, 2014) este un volum de articole și discursuri pe care nu l-am terminat încă, dar mi-a plăcut atât de mult ce am citit în el până acum, încât am simțit nevoia să dau mai departe. Vocea lui plină de umor si caldă m-a făcut să subliniez pe carte de multe ori și să-mi notez idei pe margine. (Și nu-mi amintesc să fi scris pe cărți vreodată.) Pentru că e o carte doldora de idei despre scris și cărți și de teorie despre literatura fantasy, "the Ur-literature from which all the others sprang, and it developed in the cave right alongside religion", cum spune Terry Pratchett în ”Magic Kingdoms” ( Sunday Times , 4 July 1999). Literatura fantasy satisface nevoia omului de basme, nevoie pe care o are de la începuturi, nevoia de a evada. Escapismul era rău văzut de critici în anii 60

Aveam în plan să scriu măcar câteva rânduri despre ce am făcut anul ăsta și nu puteam încheia anul fără să mă ţin de cuvânt. Nu știu dacă am reușit să-mi amintesc tot, dar cam așa a fost: 1. Bineînţeles că mai întâi o să scriu despre "Dar noi suntem oameni obişnuiţi", volum de poeme apărut anul ăsta la Cartea Românească. Visez să scriu un volum gros de poezie şi credeam că el o să fie, dar când l-am recitit, înainte de publicare, am scos din el tot ce mi se părea repetiţie sau aproximare. Iar în poezie nu mai vreau să apromixez. Imaginea trebuie să-mi iasă perfect din cap, altfel nu vede lumina zilei. Și păstrez aproximările pentru proză. Am citit din volum la Institutul Blecher şi am reuşit să vorbesc despre el. M-am simţit foarte bine şi de câte ori îmi amintesc că n-a avut parte de o lansare oficială, mă gândesc la seara aia grozavă, care poate fi urmărită aici . De asemenea, mă gândesc la cele patru cronici pe care le-a primit până acum, scrise de Teodora Coma

O să petrec Crăciunul la spital, ceea ce pare (...) cu ce mi se întâmplă de la o vreme. Mă dezobișnuiesc de normalul de dinainte și mă acomodez cu noul normal. Dacă scriu în caietul ăsta, o fac din două motive: - ca să nu mă simt singur, - ca să nu se piardă ce-mi trece prin cap. Nu știu dacă ceea ce-mi trece prin cap are vreo valoare, dar tocmai ideea că s-ar putea să n-aibă e blocantă, nocivă. Trebuie să scriu tot ce-mi trece prin cap pentru că asta e, atât îmi trece prin cap. În realitate,  e greu să te dezbari de ideea că scrii ca să citească cineva ce ai scris. Logic, cam de aia scrii, dar, în fapt, e mai important să scrii pentru tine,  pentru că în felul ăsta scrii și pentru alții. Să fii atât de puternic încât să fii singur, dar să nu te simți singur, să fii slab, dar să nu te simți slab. Zăpadă albă pe pământ,  ciori negre în aer, aer static, vârfurile copacului de lângă Institutul de Cardiologie sunt nemișcate.  Așteptare,  asta este. Când nu faci nimic, aștepți