Diana Geacăr

era un film din alea de văzut în seri liniștite când ai vrea să-ți umpli timpul cu întâmplări prin care n-ai vrea să treci. erau munții ăia roșcați din magreb, cerul ăla albastru, firele alea rare de iarbă păscute de capre. și doi îngeri cu ten măsliniu, păr creț și ochi aprinși. tocmai găsiseră locul unde tatăl lor își ținea ascunsă pușca de vânătoare un akm și cartușe și cel mare căuta acum cu arma la umăr și striga fratelui mai mic în ce, zi-mi în ce, zi odată mai repede. în autobuz, a zis îngerul mic. akm s-a descărcat, dar autobuzul, de fapt un autocar cu turiști amatori de locuri exotice, a continuat să ruleze. glonțul lovise un geam mic al autocarului și țeasta unei turiste care moțăia sprijinită de el. mai departe e film și de ce l-aș povesti. cei doi îngeri și-au dat seama destul de repede că arma făcuse ceva destul de urât, dar ce poți să ceri unui înger? în lumea lor nu există interdicție și dacă te lovește un glonț din alea în șira spinării în măd...

O să petrec Crăciunul la spital, ceea ce pare (...) cu ce mi se întâmplă de la o vreme. Mă dezobișnuiesc de normalul de dinainte și mă acomodez cu noul normal. Dacă scriu în caietul ăsta, o fac din două motive: - ca să nu mă simt singur, - ca să nu se piardă ce-mi trece prin cap. Nu știu dacă ceea ce-mi trece prin cap are vreo valoare, dar tocmai ideea că s-ar putea să n-aibă e blocantă, nocivă. Trebuie să scriu tot ce-mi trece prin cap pentru că asta e, atât îmi trece prin cap. În realitate,  e greu să te dezbari de ideea că scrii ca să citească cineva ce ai scris. Logic, cam de aia scrii, dar, în fapt, e mai important să scrii pentru tine,  pentru că în felul ăsta scrii și pentru alții. Să fii atât de puternic încât să fii singur, dar să nu te simți singur, să fii slab, dar să nu te simți slab. Zăpadă albă pe pământ,  ciori negre în aer, aer static, vârfurile copacului de lângă Institutul de Cardiologie sunt nemișcate.  Așteptare,  asta este. Cân...

Mi-am luat inima în dinți și am citit jurnalul în care tatăl meu  a început să scrie la două luni după ce i s-a pus diagnosticul de leucemie (în 2012). Se termină cu internarea pentru transplant și rămâne să căutăm dacă mai există vreun caiet. După transplantul medular, făcut în 2013, urma să mai trăiască doi ani. Mi-a fost greu să-i descifrez scrisul mic și chinuit, unele cuvinte încă îmi scapă. De multe ori mi s-a strâns inima, dar de mult mai multe ori m-am prăpădit de râs. Face niște portrete superbe ale colegilor de salon, transcrie discuțiile lor și descrie scene cărora gravitatea (de exemplu, grija absolută a bolnavului pentru propriul corp) le dă un umor absurd. Vocea pe care am ascultat-o e chiar cea pe care o așteptam: vocea unui om hipersensibil, care se apără cu înverșunare cu rațiune și luciditate. Nu, nu am fost șocată de vocea lui. M-a cutremurat fragmentul în care descrie cum se vede în oglindă,  o descriere foarte asemănătoare cu cea făcută de min...