Skip to main content

Pe cine caut când mi-e urât

Nu credeam că mai scriu aici anul ăsta, dar mi s-a făcut foarte urât, iar eu, când mi se face atât de urât, mă duc la Terry Pratchett. Minunatul Terry Pratchett.
”A Slip of the Keyboard” (Corgi Books, 2014) este un volum de articole și discursuri pe care nu l-am terminat încă, dar mi-a plăcut atât de mult ce am citit în el până acum, încât am simțit nevoia să dau mai departe.

Vocea lui plină de umor si caldă m-a făcut să subliniez pe carte de multe ori și să-mi notez idei pe margine. (Și nu-mi amintesc să fi scris pe cărți vreodată.)
Pentru că e o carte doldora de idei despre scris și cărți și de teorie despre literatura fantasy, "the Ur-literature from which all the others sprang, and it developed in the cave right alongside religion", cum spune Terry Pratchett în ”Magic Kingdoms” (Sunday Times, 4 July 1999).

Literatura fantasy satisface nevoia omului de basme, nevoie pe care o are de la începuturi, nevoia de a evada. Escapismul era rău văzut de critici în anii 60, așa că literatura fantasy nu era îndrăgită și trebuia apărată. Dar Terry Pratchett spune că atâta vreme cât te ajută să evadezi de undeva și să ajungi în altă parte, escapismul e bun.
De exemplu, "The Lord of the Rings", pe care l-a citit la 13 ani, l-a dus la mitologia nordică și apoi la istorie. "And on I went, getting the best kind of education possible,  which is the one that happens while you think you're having fun" ("Cult Classic", From Meditations on Middle-earth, ed. Karen Haber,  2001).
În alt loc îl citează pe scriitorul britanic G. K. Chesterton (1874-1936), care apărase basmele în fața celor care le acuzau că îi învață pe copii că există dragoni (adică monștri), spunând așa: copiii au știut dintotdeauna că există dragoni, basmele îi învață că dragonii pot fi omorâți.

Dar literatura fantasy nu înseamnă doar cărți cu vrăjitori,  vrăjitoare și dragoni. De fapt,  Terry Pratchett spune că toți scriitorii scriu literatură fantasy, doar că unii sunt mai sinceri și o recunosc.
Îl amintește iar pe G. K. Chesterton, care vedea fantasticul drept arta de a lua ceea ce este comun,  obișnuit  (și,  prin urmare, nevăzut) și de a-l prezenta dintr-un alt unghi, astfel încât oamenii să-l vadă ca pe un lucru nou.
Iată unul dintre exemplele date de Terry Pratchett în "A Slip of the Keyboard":
”You want fantasy? Here's one... There's this species that lives on a planet a few miles above molten rock and a few miles below a vacuum that'd suck the air right out of them. They live in a brief geological period between ice ages, when giant asteroids stopped  smacking into the surface. As far as they can tell, there's nowhere else in the universe where they could stay alive for ten seconds.” (”Whose fantasy are you?”, Bookcase (W.H.Smith), 17 September 1991)

Am citit până acum articole sau discursuri despre seria Harry Potter, despre trologia "Stăpânul inelelor", despre frumoasa prietenie cu Neil Gaiman, despre munca de scriitor, despre seria Discworld și alte cărți pe care le-a scris, despre succesul imediat pe care l-a avut în Marea Britanie și despre cel întârziat din America, despre disprețul criticilor față de literatura fantasy, dar cel mai mult, bineînțeles, despre literatură.

În ”Why Gandalf never married” (Speech given at Novacon, 1985) ajunge la un clișeu atât de împământenit în literatura fantasy, spune el, încât este trecut cu vederea, și anume: vrăjitorii sunt buni, puternici și raționali, pe când vrăjitoarele sunt rele, iar magia lor e de proastă calitate.
”Anything done by women is automatically downgraded. This is the view widely held - well, widely held by my wife ever since she started going to consciousness-raising group meetings, who tells me it's ridiculous to speculate on the topic because the answer is so obvious. Magic, according to this theory, is something that only men can be really good at, and therefore any attempt by women to trespass on the sacred turf must be rigorously stamped on. Women are regarded by men as the second sex, and their magic is therefore automatically inferior. There's a lot of stuff about man's natural fear of a woman with power; witches were poor women seeking one of the few routes to power open to them, and men fought back with torture, fire and ridicule."

Până acum, eseul meu preferat este ”Straight from the Heart, Via the Groin” (Speech given at Noreascon 2004, WorldCon).
Am râs în hohote la fragmentul care încheie povestea despre intervenția chirurgicală la inimă.
Când doctorul vine să-și viziteze pacientul, Terry Pratchett află că a avut pe masa de operație „a near sandwich experience”:
”Then the surgeon said: ”What we don't understand is why you kept on shouting about sandwiches. You kept trying to sit up on the operating table, which is not the slab, saying, There he is - with sandwiches!"
And I said, "Yes, I remember that, there was a man - and he had sandwiches! He had a sort of tray and he was standing in the corner!" And the doctor said , "What kind were they?! And I said, "I don't know! You wouldn't let me get near! And sometimes there was this big nose looming in front of me and something like the voice of God saying THERE ARE NOOOOOO SANDWICHES..."
He said, "Yes, that was probably me."
So that's it, brothers and sisters. I'd have loved to find out if they were going to be cucumber with the crusts cut off. That means you're going to go to hell. In England, if they are Branston Pickle and cheese that means you are on the way to heaven. But alas, it was only a near sandwich experience and I survived."

Inima mea a aplaudat și creierul mi s-a liniștit când am citit fragmentul care urmează:
”I finished Equal Rites and then I wrote more - and possibly began a work rate which has led to the fact that I am now on blood-pressure pills. I lived in dread of not having work in progress. And I developed the habit of starting a book on the same day as I'd finished the last one. There was one period where I had a schedule of four hundred finished words a day. If I could finish the book in three hundred words, I wrote a hundred words of the next book. No excuses. Granddad died, go to funeral, four hundred words. Christmas time, nip out after dinner, four hundred words. And I did that for years and years and years, because I was fixated on the idea that if you have not work in progress, you are in fact not a writer at all, you are a bum. And somehow I thought that if I stopped writing, the magic would go away."

Chiar am scris de Crăciun. Pe telefon și puțin, dar am scris - două mici fragmente de proză, cât să nu dispară magia.

Și am pus un semn grăsan al exclamării în dreptul acestor propoziții:
”Where do you get your fantastic ideas from? You steal them. You steal them from reality. It outstrips fantasy most of the time."

E ceva minunat în vocea lui, ceva pe care tot caut să îl definesc. Mintea sfârâitoare din romanele pe care i le-am citit (din seria Discworld și câteva dintre cele pentru copii) și din volumul ăsta te uimește - chiar și vocea furioasă din "Shaking hands with death" -, te surprinde, te face să vezi lucrurile altfel.
Râzi mult și te minunezi întruna de ideile răsturnate, de combinațiile de cuvinte și de întorsăturile de sens și, pe nesimțite, urâtul își scoate din ceafa ta gheara care te paralizase și nu te mai sufoci.

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

         Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul. L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat. Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi. M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie? Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică? După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani. Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă. Se fac doi ani de când a

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Câteva ore la școala din iarbă

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus) Ieri, pe soarele ăla minunat, am ieșit cu Filip în parc să facem poze. Până să ajungem acolo, am fotografiat o stăncuță care mergea liniștită foarte aproape de noi, pe trotuar. Stăncuță (Corvus monedula) Apoi, la intrarea în parc, am auzit ciripeli vesele într-un copac pe care îl știam al vrăbiilor. Dar ciripelile nu-mi păreau chiar de vrăbii, cele pe care le aud prin oraș de obicei.  Ei, erau vrăbii, dar nu de casă, ci vrăbii de câmp. Vrabie de câmp (Passer montanus)                                   Vrabie de câmp (Passer montanus) Și am intrat în parc. Nebunie. Croncăneli, aglomerație, fojgăială. Ciorile de semănătură și stăncuțele au scos pui între timp, acum sunt mărișori deja. Și mi-am explicat acum de ce vara și toamna nu mai vedeam picior de cioară și de stăncuță în parc, de ajunsesem să cred că le-au alungat oamenii cumva. M-am gândit așa: primăvara vin la cuiburile lor din parc, pe care le știu și eu din copilărie, pe urmă, după ce cre