Skip to main content

Zile neobișnuite

Nu-mi place să plec de acasă. Numai gândul că urmează să plec îmi provoacă neliniște, adică îmi strică echilibrul pe care mă lupt să-l păstrez. Îmi fac tot felul de scenarii, unele îmi plac, altele mă neliniștesc și mai rău, iar când, în sfârșit, mă văd plecată de acasă și ajunsă într-un alt loc, mă simt atât de bine încât la întoarcere mi-e greu să-mi reiau locul din viața mea. Mi-e greu să unesc viața de acasă cu zilele trăite în altă parte, iar asta îmi dă o stare de dezechilibru care mă obosește. Cel puțin, așa era înainte.

Și de data asta am simțit amestecul de anxietate și de nerăbdare, dar, când am ajuns la mare, după ani buni, am observat că nu simt nimic. Nu m-am simțit în altă parte. Nu m-am simțit în mai multe locuri deodată. O explicație, cred, ar fi că am fost cu familia, deși lipseau câinii și pisoiul, la care m-am gândit tot timpul, deci îmi luasem casa cu mine. O altă explicație ar fi că mintea mea a renunțat să se mai ocupe de lucrurile pe care nu le înțelege, cum ar fi lucrul ăsta teribil, de a străbate distanțe mari, de a fi acum într-un loc, iar peste un timp, în altul. Pentru mintea mea e science fiction.
Dar apoi am început să mă relaxez.
Nu pot să scriu aici chiar tot ce a înregistrat omulețul din creier, pentru că urmăresc să folosesc o mare parte în poezie, iar blogul ăsta trebuie să fie la limita dintre realitate și ficțiune. Și totuși, cred că orice scriu se apropie mai mult de ficțiune, dar nu-mi propun eu asta, pur și simplu așa funcționează mintea mea. Altfel, nu poate privi și nu poate înțelege realitatea.
Ca să dau un exemplu, de câte ori intram în mare, mă uitam în zare, așteptând să văd plutind spre mine ghețarii din Skyrim.
 

Sau când auzeam pescărușii, și îi auzeam tot timpul, mintea mea începea imediat să lucreze și să-și imagineze cine ar putea să scoată sunetele astea și în ce situație, deci să facă scenarii și personaje. Și așa se face că nimic măcar în jurnal, pentru că mai scriu din când în când și în el, când simt nevoia să scriu adevărul, deci nici măcar acolo nu reușesc să prind realitatea, pentru că mintea mea o transformă tot timpul. Nu e vina mea.

Dar am simțit pace (când l-am văzut pe fiul meu reacționând bine la tot și explodând de bucurie la prima bălăceală), bucurie (când ne-am cumpărat niște cărți de la un anticariat și am descoperit o scriitoare americană de care nici măcar nu auzisem, Alice Adams, despre care, poate, o să scriu în altă zi, dacă-mi fac timp), liniște (în serile în care am citit cu soțul meu pe terasa vilei), încântare (când am văzut un pui de delfin înotând aproape de mine), durere (când am ascultat, timp de câteva minute, un peruvian cântând și mintea mea s-a dus la tata, cu care mă opream în centrul orașului ca să-i ascultăm și care le-a cumpărat vreo două casete), dezamăgire (după ce-am intrat în Acvariul de la Constanța).
                                              
Mi-am dorit foarte mult să ajung acolo, îmi imaginasem că o să mă opresc  în fața unor pereți uriași de sticlă, că o să văd rechinul venind spre mine și că o să-l privesc direct în ochi.

O altă emoție puternică am simțit pe drumul spre casă, când am aflat că mi-a apărut volumul de poezie „Dar noi suntem oameni obișnuiți” (Editura Cartea Românească, 2017). Eu îmi făcusem plan să mai pun aici un poem din el, dar acum, că a apărut, nu știu dacă mai are rost. Poate o să-i fac o poză când o să primesc cartea. Dar, dacă dați click pe linkul de mai sus și apoi pe Răsfoiește, puteți să citiți unul nou, imediat după „Superputeri” (pe care l-am pus mai demult aici).

O altă surpriză a fost că, odată ce am ajuns acasă, după ce am alinat câinii și pisoiul, m-am așezat imediat în mine, fără niciun pic de efort. Și m-am simțit extraordinar.
Aseară am băut ceai adevărat și m-am uitat la Penny Dreadful, cel mai frumos serial, de care mi-a fost tare dor, deși îl luasem cu mine, dar nu se potrivea cu mediul cel nou și cu emoțiile stârnite de el, așa cum nu s-a potrivit nici munca, deși eu am plecat cu traducerile după mine, deci bine intenționată, apoi am adormit cu urechea lipită de Washington, care mi-a sfârâit întruna, azi dimineață am băut cafea fierbinte la desene, iar apoi am făcut o supă de pui în timp ce am pictat cu degetele alături de fiul meu.
Zilele astea mă simt atât de bine încât, uneori, mi se zgârcește inima de frică.

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

         Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul. L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat. Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi. M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie? Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică? După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani. Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă. Se fac doi ani de când a

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Câteva ore la școala din iarbă

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus) Ieri, pe soarele ăla minunat, am ieșit cu Filip în parc să facem poze. Până să ajungem acolo, am fotografiat o stăncuță care mergea liniștită foarte aproape de noi, pe trotuar. Stăncuță (Corvus monedula) Apoi, la intrarea în parc, am auzit ciripeli vesele într-un copac pe care îl știam al vrăbiilor. Dar ciripelile nu-mi păreau chiar de vrăbii, cele pe care le aud prin oraș de obicei.  Ei, erau vrăbii, dar nu de casă, ci vrăbii de câmp. Vrabie de câmp (Passer montanus)                                   Vrabie de câmp (Passer montanus) Și am intrat în parc. Nebunie. Croncăneli, aglomerație, fojgăială. Ciorile de semănătură și stăncuțele au scos pui între timp, acum sunt mărișori deja. Și mi-am explicat acum de ce vara și toamna nu mai vedeam picior de cioară și de stăncuță în parc, de ajunsesem să cred că le-au alungat oamenii cumva. M-am gândit așa: primăvara vin la cuiburile lor din parc, pe care le știu și eu din copilărie, pe urmă, după ce cre