Skip to main content

Un an cu Tobe

S-a făcut un an de când am ieșit seara cu Happy și m-am întors  cu ea și cu un pui de pisică în brațe. Se lipise imediat de mine când îl  întrebasem de vorbă.




Am făcut pe atunci o listă de motive pentru a o păstra,  puține, dar foarte grele:

1.Când Filip m-a întrebat "Cum o cheamă pe pisica asta?", i-am spus să-i pună el un nume și, după ce-a aruncat o privire spre jucării,  a zis "Tobe!".
2. Am găsit-o la ușa noastră.
3. A doua zi după Sfântul Andrei.
4. Are barba neagră ca Mirceaa și o ia la goană când vin musafiri, ca mine.
Deci Tobe, zisă și Tobi, dar mai mult Tobița.




La câteva zile s-a îmbolnăvit grav și am umblat cu ea la doctor, i-am dat vitamine și alte suplimente cu seringa, am dormit lângă ea. Era în mare pericol, pentru că era subnutrită. La șase luni, cât avea când am găsit-o, arăta de trei.

Tobița s-a transformat într-o adolescentă sărită, mare cerșetoare de afecțiune. Mă trage de pantaloni și mă miorlaie s-o iau în brațe, ba chiar se aruncă pe mine. Noaptea se culcă pe mine cu nesimțire, se lipește de fața mea și mă pupă.
Uneori se întoarce cu burta în sus, ca un câine, ca s-o scarpin.
Încă-mi atacă degetele de la picioare noaptea, ba mi le și încearcă un pic, băgându-și lăbuța pe sub plapumă.
Îl aleargă pe Washington, un domn educat, băiețelul nostru afectuos, prin casă, sau îi întrerupe somnul și-l pupă. Când văd momentele lor de frăție mă topesc.


O poză făcută recent, în seara în care sonda NASA InSight cobora pe Marte.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe).  I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”,  Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife:  Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer”  (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009).  Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că