Skip to main content

Jurnalul tatălui meu

Mi-am luat inima în dinți și am citit jurnalul în care tatăl meu  a început să scrie la două luni după ce i s-a pus diagnosticul de leucemie (în 2012). Se termină cu internarea pentru transplant și rămâne să căutăm dacă mai există vreun caiet. După transplantul medular, făcut în 2013, urma să mai trăiască doi ani.
Mi-a fost greu să-i descifrez scrisul mic și chinuit, unele cuvinte încă îmi scapă. De multe ori mi s-a strâns inima, dar de mult mai multe ori m-am prăpădit de râs. Face niște portrete superbe ale colegilor de salon, transcrie discuțiile lor și descrie scene cărora gravitatea (de exemplu, grija absolută a bolnavului pentru propriul corp) le dă un umor absurd.

Vocea pe care am ascultat-o e chiar cea pe care o așteptam: vocea unui om hipersensibil, care se apără cu înverșunare cu rațiune și luciditate. Nu, nu am fost șocată de vocea lui.
M-a cutremurat fragmentul în care descrie cum se vede în oglindă,  o descriere foarte asemănătoare cu cea făcută de mine în volum, că îl pomenește de câteva ori pe Stephen Hawking,  comparându-se cu situația lui ca să-și dea curaj. Și eu l-am comparat pe tatăl meu cu Hawking în volum, dar pe tatăl meu cel lipsit de orice fărâmă de încredere și de speranță care devenise spre finalul vieții lui,  făcând,  deci, o comparație între starea lui mentală și vocea neutră cu ajutorul căreia se face auzit S. Hawking - voce care, scriam în volum,  face tragediile și bucuriile să sune la fel.
Și am descoperit cu uimire că avem cam același crez artistic și n-am apucat să vorbim despre el pentru că eu am ajuns aici în ultima vreme, gândindu-mă la tot ce vreau să scriu în continuare și unde țin să ajung.
Așa că nu mi s-a mai părut sărită ideea care-mi intrase în cap după moartea lui, că explozia de  încredere și de energie îmi vine de la el.
O forță creativă care avea două funcții: îmi făcea mintea să dea în clocot pe hârtie și îmi dădea siguranța că pot să trăiesc și cu un munte pe umeri.
Citind jurnalul, nu mi-am recuperat siguranța, dar am reușit, dintr-o suflare,  să scriu o scenă de care avea nevoie romanul meu pentru copii.
Și mi-a prins bine să-l aud.

Transcriu câteva fragmente aici, dar într-un viitor apropiat o să-l transcriu pe tot pentru că trebuie să fie publicat:

„crăciun.
m-am uitat pe fereastră. câțiva oameni și un câine. nu e niciun pic de aer de sărbătoare.
sărbătoarea e în suflet, dacă e.
crăciunul în sânul familiei.
crăciunul la spital.
ce fragil este echilibrul pe care mă străduiesc să-l mențin. m-am speriat că mi-am stricat stomacul și asta ar însemna, printre altele, că aș rămâne și aici de revelion. când sunt speriat de degradarea fizică devin imposibil, morocănos.
nu mai suport violența la tv, nici măcar în emisiunile din natură. animale mâncând alte animale îngrozite - oribil.
a doua zi de crăciun.
echilibru cât de cât, dar și teama să nu-l pierd. ceea ce fac eu aici nu e literatură, e un fel de jurnal intim cu scop precis, cel de a mă menține în limitele raționale, să nu o iau razna de singurătate, de teamă și altele. ce nu-mi place este că selectez doar ce e nasol, ce este amenințare sau semn prost. ar trebui să am mai multă detașare, să relatez pur și simplu cu inimă egală tot ce observ. n-ar trebui să mă judec cu asprime - pentru ce? - și nici pe alții. ar trebui să am sufletul senin. gândurile negre ies din imaginația mea bolnăvicioasă.”

„oamenii care sunt în salon sunt de vârsta mea, dar n-am nimic în comun cu ei. unul este inginer electrotehnist, celălalt a fost muncitor la 23 august. nu e nicio diferență între ei. amândoi sunt nostalgici ai vremii lui ceaușescu. inginerul pentru că putuse ajunge la un institut de cercetare  unde nu cerceta nimic, venea acasă odihnit și făcea meditații la greu. celălalt pentru că putuse fura de la douăștrei cam tot ce avusese el nevoie în curte. singurul lui regret este că n-a obținut un apartament, iar asta s-a întâmplat pentru că un coleg a spus în ședință că tov. r. are casă, stă la curte. secretarul de partid s-a uitat urât la el și l-a tăiat de pe listă. dl r. regretă că n-a avut ocazia să-i dea câteva secretarului de partid.”

„astăzi un mic conflict între vecinii mei de salon, provocat, culmea nesimțirii, de dl m. i-a reproșat dlui r. că a lăsat ușa deschisă azi-noapte. bineînețeles că dl r., care nu e un autist ca mine, i-a pus în față toate câte le face: urinează lângă pat în urinar, face gargare interminabile lângă pat, deși acum se poate deplasa, cere să i se aducă una și alta de la frigider, cere să se deschidă geamul pentru aerisire. dl m. a bătut imediat în retragere, dar nu cred că a înțeles ce era de înțeles, și anume faptul că e un egoist nesimțit.

ei, uite că n-am mai răbdat. când dl m. i-a „ordonat” dlui r. să se ducă să închidă fereastra, i-am zis dar dumneata de ce n-o închizi? sunt transpirat, a zis. poate și dl. r. e transpirat, am zis. și de aici a început din nou seria de reproșuri a dlui r. am intervenit și mi-am dat cu părerea că dl. m. este prizonierul unei deformații profesionale, e obișnuit să comande. obișnuință de inginer. de-aici încolo va trebui să-și facă singur micile chestii. sunt curios ce o să facă cu gargara.
s-a dus să-și facă gargara la baie.
dar de dimineață și-a reluat obiceiul.”

(fragmente de jurnal, george geacăr)

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

         Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul. L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat. Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi. M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie? Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică? După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani. Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă. Se fac doi ani de când a

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Câteva ore la școala din iarbă

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus) Ieri, pe soarele ăla minunat, am ieșit cu Filip în parc să facem poze. Până să ajungem acolo, am fotografiat o stăncuță care mergea liniștită foarte aproape de noi, pe trotuar. Stăncuță (Corvus monedula) Apoi, la intrarea în parc, am auzit ciripeli vesele într-un copac pe care îl știam al vrăbiilor. Dar ciripelile nu-mi păreau chiar de vrăbii, cele pe care le aud prin oraș de obicei.  Ei, erau vrăbii, dar nu de casă, ci vrăbii de câmp. Vrabie de câmp (Passer montanus)                                   Vrabie de câmp (Passer montanus) Și am intrat în parc. Nebunie. Croncăneli, aglomerație, fojgăială. Ciorile de semănătură și stăncuțele au scos pui între timp, acum sunt mărișori deja. Și mi-am explicat acum de ce vara și toamna nu mai vedeam picior de cioară și de stăncuță în parc, de ajunsesem să cred că le-au alungat oamenii cumva. M-am gândit așa: primăvara vin la cuiburile lor din parc, pe care le știu și eu din copilărie, pe urmă, după ce cre