O zi superbă

Ieri, făcând eu o pauză de laptop, am ieșit în balcon. Am urmărit pițigoii mari și suri și țicleanul care veneau la geamul bucătăriei, la semințe, am salutat-o pe vecina veveriță care țâșnea de pe o creangă pe alta a unui copac, am ascultat o discuție dintre coțofene, când... Am auzit un croncănit diferit trecând pe deasupra copacilor.

Oare să fie...? Se poate să fie...? 

Nu-mi venea să cred. Îndrept repede aparatul în sus, nu mai apuc să dau zoom la maxim, face iute trei poze, apoi le măresc șiiii.... Da, el este, obsesia mea păsărească, corbul! Corvuz corax. 

Chiar nu-mi venea să cred.

Indicii pentru identificare în zbor: patru remige primare mai lungi (penele din vârful aripii) și, bineînțeles, ciocul mare, negru și ușor curbat la vârf.

Atât de bucuroasă am fost că, în sfârșit, am văzut un corb, încât am lăsat o parte din mine să zboare cu el.

Apoi am coborât privirea spre prietenii mei:

Pițigoi sur (Poecile palustris)

Aici, pițigoiul sur savurând o sământă:

Pițigoi mare (Parus major)

Pițigoi mare (Parus major)

Pițigoi mare după ce a savurat o sămânță, pregătindu-se să vină la pervaz să mai ia una:

Am auzit apoi un strigăt metalic de jos, dar nu am găsit fazanul printre tufe.

Lăsându-mi apoi privirea să zboare spre copacii din depărtare, am văzut ceva alb, am îndreptat apoi aparatul. Am văzut o coțofană cu, probabil, o bucată de pâine în cioc:

Coțofană (Pica pica)

Coțofană (Pica pica)

După ce a mâncat bucata:

Și văd ceva mare, maroniu-deschis, aterizând în nuc. Ce să fie? Caut pasărea cu aparatul, abia o găsesc. 

Aici este spre colțul din dreapta, sus. Vedeți un piept pestriț, maroniu cu alb? Perfectă camuflare, nu-i așa?

Imediat au sosit și două coțofene foarte curioase, se tot apropiau de pasăre croncănind. Pasărea nu le băga în seamă.

O coțofană apropiindu-se de pasărea răpitoare:

Super mega încântată, am pus pozele de mai jos pe grupul Păsări din România, cerând o identificare. Știam, bineînțeles, că e o pasăre răpitoare, dar nu știam de care, încă nu știu prea multe despre ele. Știam și că uliu păsărar nu poate fi, l-am mai fotografiat anul trecut (tot din balcon). M-am gândit că poate fi tot un soi de uliu, așa că i-am spus uliu șorecar, iar pe grup am aflat că denumirea corectă este șorecar comun, uliul și șorecarul fiind specii diferite.

Am mai citit apoi despre ele, sunt specii diferite și ambele fac parte din familia Accipitridae.

Fac acum o paranteză ca să spun că am citit de curând H is for Hawk, de Helen Macdonald, carte care m-a încântat la început, mi-am decupat și niște citate frumoase. Pe unul l-am învățat pe de rost, e despre suferința care te copleșește după moartea unui părinte: 

It happens to everyone. But you feel it alone.

 Am empatizat profund cu singurătatea pe care a simțit-o după moartea tatălui ei și cu izolarea într-o altă lume (cea a uliului porumbar pe care vrea să-l dreseze), departe de realitate. E o carte greu de dus, mai ales dacă ai trecut prin experiența asta - moartea unui părinte -, pe mine începuse să mă facă să mă simt rău, ajunsesem să-mi doresc s-o termin cât mai repede. Să scap de apăsarea ei.

O altă sursă de apăsare: fragmentele despre viața scriitorului T. H. White (cunoscut pentru romanele cu regele Arthur) și încercările lui de a dresa un uliu porumbar, experiență de pe urma căreia pasărea a avut mult de suferit. Cum și White avusese mult de suferit în copilărie, din cauza părinților săi.

O altă apăsare pentru mine a fost și faptul că, în general, nu-mi place ideea asta a șoimăritului: să dresezi păsări răpitoare (mai ales dacă au fost și capturate din sălbăticie) pentru a merge cu ele la vânătoare.

Cât despre vânătoare... nici nu mai zic. Iar fragmentele în care ea duce uliul la vânătoare, scenele în care ajută uliul să omoare prada... sunt pur și simplu teribile. (Scene care și pe ea au speriat-o, cum mărturisește în carte, îndemnând-o să ceară ajutor: tratament pentru depresie.)

Dar cartea e frumoasă pentru că, în întregimea ei, împrăștie lumină și liniște (mai ales spre sfârșit), iar relația dintre autoare și pasăre e una bazată pe blândețe și înțelegere.

Să mai spun și că a apărut de curând tradusă în limba română: U de la uliu, Helen Macdonald, Editura Nemira.

Revenind acum la aventurile mele din balcon: șorecarul a zburat din nuc, probabil sâcâit de cele două coțofene, care se tot apropiau de el, și a aterizat pe stâlpul pe care am văzut mai demult ciori de semănătură spărgând și mâncând nuci.

Șorecar comun (Buteo buteo)

Șorecar comun (Buteo buteo)

Aici, imediat l-au zărit două ciori grive. Una dintre ele a zburat țintă spre el, n-am focalizat bine și mi-a ieșit poza tulbure, așa că nu o postez. 

În clipa următoare, șorecarul și-a luat zborul și dus a fost:

Șorecar comun (Buteo buteo)

Pe aceleași ciori grive le-am văzut și anul trecut alungând uliul urmărind și alungând uliul păsărar. Ciorile alungă orice pasăre mai mare care le încalcă teritoriul.

Toate aceste aventuri le-am petrecut eu ieri în balcon, sub ochii lui Ato, care mă supraveghea din casă. Căci toți urmărim și suntem urmăriți, și astfel învățăm unii de la alții.