Realitatea interioara

I-am lasat volumului lumina aprinsa pe hol si m-am intors la romanul pentru copii, pe care de data asta stiu ca o sa-l duc la capat.

Cunosc bine personajele, le-am rescris de cateva ori, stiu intamplarile si ordinea lor, stiu inceputul, ba stiu chiar sfarsitul.
Dar mai stiu si ca totul se poate schimba peste noapte.

E greu sa scrii proza, unde trebuie sa construiesti, in comparatie cu poezia, cu precizie, pe spatii intinse, apoi sa ai grija sa nu scartaie nicio bucata. Uneori, ochiul care vede tot la inceput se pierde in detalii si devine confuz.
Imi fac notite pe un carnetel si multe documente denumite completari sau umplutura.
Fac ordine si ma straduiesc sa o pastrez.

Ma simt tare bine cand scriu. Asa ma simt cand aflu ca urmeaza sa ploua in realitatea exterioara.
                                         
                                            

Asa ma simt cand imi umplu dimineata cana cu cafea fierbinte, din care iau cate doua guri, una dupa alta, la desene, langa fiul meu, de teama ca se raceste repede.

Pentru ca timpul, timpul pe care, orice as face, oricat de prezenta as fi, nu pot sa-l simt, asadar, timpul in afara caruia stau relaxata, trece pe langa mine de parca ar exista.
Cred ca Iepurele Alb din Alice in Tara Minunilor este, de fapt, timpul.

Scrisul imi starneste o mare bucurie si o sa scriu atata timp cat o sa ma ingaduiasca singurul lucru de care-mi mai este frica: creierul.