Skip to main content

Nimic nu scoate o femeie din minţi ca un bărbat înţelegător

În timp ce-mi imaginez feţe hidoase în copaci,
care se holbează şi râd de poziţiile noastre chinuite,
geamurile se aburesc treptat.
Aproape c-a ajuns să sărute geamul din spate. 

Mi-e frică. 
Stai liniştită. 

Sau serile când rămâne singur:
mai întâi, un drum la supermarket.

Pe la jumătatea filmului, pentru că a mâncat tot ce se putea,
începe să se dea mai aproape de mine. Mă-ntind
să iau sticla de bere. Mâna i-a şi ajuns pe un sân.
Ne sărutăm. Ne sărutăm.
Ne sărutăm. 
Dă-l naibii de film. Vino-ncoa. 
Şi imediat: 
Îmi pare rău. Stai liniştită.  Să mă odihnesc puţin.

Şi apoi:
Rămâi la mine în seara asta.
Dar nu am cremă de faţă aici.
Îţi dau aftershave-ul meu.

Mă ţine în braţe:
Culcă-te, eşti obosită.
Se-ntoarce pe o parte. Într-un minut sforăie.
Mă-ntorc pe partea cealaltă.
Închid ochii. Îi deschid.
Plapuma e prea scurtă.
Se trezeşte - Ce ai? - şi,
înainte s-adoarmă din nou, oftează, îmi atinge spatele
cu mâna lui transpirată:
Ai visat urât. Stai liniştită.

Îmi spune să mă fac blondă:
Aşa-ţi stă cel mai bine.
A doua zi alerg la supermarket
şi-l întâmpin seara cu o superbă
culoare castanie.
Eşti frumoasă oricum.

Sau seara când el e plecat la părinţi:
Ce faci. Mi-e dor de tine.
Mă simt singură.
Te iubesc te pup noapte bună.

Maică-sa nu mă suportă pentru că nu vorbesc.  

Era o vreme - la început -
când eram fascinaţi de puterea pe care o avem,
de a ne completa unul altuia propoziţiile.
Acum mergem pe ghicite.

E vară. Ne întâlnim după-amiază în oraş.
Ce naiba bei apă de-asta minerală. E cea mai proastă. Îţi spun eu de care.
Dar îmi place asta.
Dar e cea mai proastă.
Îmi place apa asta minerală.
Ce se întâmplă cu noi.
Ce să se întâmple.
Nu ştiu. Simt ceva.
Nu e nimic. Stai liniştit.

Ne spunem de atâtea ori Te - iubesc
de parcă ne pregătim pentru o viaţă împreună.

Când vine la mine, îi citesc ce-am mai scris.
Mă sărută pe burtă. Cască.
Nu-ţi place.
Dar sunt mândru am mare încredere hai să ne uităm la un film.

A doua zi îmi spune: Păstrează şi celălalt film
pentru mâine seară,
să ne uităm împreună.
Cum pleacă, îmi cumpăr ceva de ronţăit. Mă uit până la sfârşit.

Iarna. Cu vinul fiert între palme, aştept.
Coboară. Urcă. Coboară. Urcă. Aştept.
Nu mă mai dau mult. Dacă vrei, du-te în cameră.
Nu. Mi-e silă să merg pe jos.
 
Vara. La o pensiune, ne întâmpină
un tip cocoşat şi cu un ochi alb, umflat.
Camerele sunt spaţioase, mobilier vechi, superb. Pustiu. Vedere spre munte.
E cam straniu locul ăsta, spune el.
Prin urmare, ne cazăm la un hotel: o cutie cu televizor.
Dar e frig aici.
Ne încălzim noi. Stai liniştită.

În timp ce el conduce, eu sunt tot mai departe
 - norii au înghiţit vârful muntelui.

Întotdeauna mi-am dorit
să fiu o femeie despre care se vorbeşte mult, dar
în faţa căreia se tace.
Îmi pune mâna pe genunchi.
Nu pentru că se simte singur - el n-a ajuns niciodată
până acolo. Dar nu e normal
ca doi oameni să stea mult timp împreună
fără să-şi rănească sentimentele.
Mă zgâlţâie:
S-a întâmplat ceva.
Nu.
Eşti supărată.
Nu.
Spune-mi.
Ia uite ce frumos se vede în partea aia.
Ştii că mie poţi să-mi spui totul.


din volumul „frumusețea bărbatului căsătorit” (Editura Vinea, 2009)

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe).  I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”,  Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife:  Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer”  (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009).  Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că