Skip to main content

Cărțile lui Filip (I)

                                               
Când Filip era înca nou-născut, ne-am apucat să comandăm o grămadă de cărți pentru copii, nu cumva să ceară vreuna pe care nu o avem.

Incă de pe atunci am început să-i citesc. I-am citit multe carți, și numai ce am vrut eu.

Prima carte a fost „Papagalul” de Paul Flemming, tradusă de Radu Paraschivescu, din colecția Aripioare, de la Editura Rao, 1998.

                                               


Am pus o poză de pe net pentru că papagalul nostru este decapitat - este, doar, un prieten vechi al nostru, care l-a sprijinit pe Filip la bine si, mai ales, la rău, în necazul cu dinții.
Mai avem din colecția asta „Pinguinul” și „Bufnița”, decapitate și ele, cu aripi smulse, dar preferatul lui a rămas „Papagalul”.
Am învățat-o pe de rost, i-am citit-o de foarte multe ori, iar el ajunsese să zâmbească atunci când auzea începutul, pe care întotdeauna i-l citeam cu o voce pițigăiată: „M-am săturat de fructe!” se plânge Papagalul/ Făcând prin bolta verde un ditamai scandalul.”
Papagalul zboara de la un vecin de junglă la altul, să vadă ce alt fel de mancare i s-ar potrivi, dar ajunge, până la urmă, la concluzia că tot mâncarea lui e mai bună.
Imaginile foarte colorate îi atrăgeau atenția lu Filip și, cu timpul, a început să repete anumite cuvinte pe care le auzea.

Dar acum, la 2 ani și aproape 3 luni, nu pot să-i mai citesc ce vreau eu. Degeaba deschid - timid- "Cum a furat Grinch Crăciunul” de Dr. Seuss, Editura Arthur, sau orice altceva nu am citit de o mie de ori, el îmi aduce iar „Cântecul greierașului” de Eric Carle, Editura Cartea Copiilor, 2015.
                             

Este, într-adevăr, o carte frumoasă, cartonată, deci rezistentă, colorată frumos și cu o surpriză la final. Și a învățat multe cuvinte din cartea asta, pe care i-o citesc pe voci de fiecare dată, în special formule de salut, pentru că toată lumea îi dă binețe greierașului, dar el nu poate să scoată niciun sunet până nu întâlnește o greieriță.

Filip este un copil activ, care stă foarte puțin timp într-un loc, și nu are, deci, răbdare să-i citesc o carte până la sfârșit dacă nu are ceva deosebit care să-i atragă atenția, așa cum are „Cântecul greierașului”, sau alte cărți cu sunete pe care le avem, ori dacă nu a dezvoltat el deja o atracție pentru subiect, sau daca nu are o experienta de viață asemănătoare cu cea a personajului, ceea ce îl face să se apropie imediat de carte, așa cum s-a întâmplat în cazul „Buzunarul lui Năsturel” de Don Freeman, tradusa de Lavinia Braniște, Editura Cartea Copiilor, 2016.
                                   

Năsturel, ursulețul de pluș al unei fetițe, care îl ia la spălătorie, unde se duce cu mama ei, aude o conversație despre buzunare și-și dă seama că el nu are așa ceva, așa că dispare, alunecând de pe scaun și începe să caute materiale din care să-și facă unul.
Filip își descoperise de curând pasiunea pentru buzunare, mai ales plăcerea de a băga orice, pietricele, șervețele, frunze, nasturi, în ele, și cea de a-și încheia și descheia orice haină cu nasturi (sau fermoar). Când îl îmbrăcam, își verifica pantalonii și, dacă nu găsea ce căuta, îmi spunea trist: „N-aie buzunal.”

A încheiat de curând o frumoasă prietenie cu „Micul camion albastru” de Alice Schertle, Editura Paralela 45, 2017, una dintre cărțile pe care i le-a luat mama mea de curând.
                                                         


În primul rând, pentru că îi plac foarte mult mașinile și, de câte ori îi citesc cu voce ascuțită „Tiiit-tiiit!”, cum face micul camion albastru, se amuză; în al doilea rând, pentru că îi plac animalele, iar camionul cel mic e prieten cu toate animalele de la fermă, pe care le salută prietenos, iar ele îi răspund pe rând (și eu le imit pentru Filip), sărind, mai târziu, in ajutorul lui si al unei basculante răutăcioase, pe care micul camion încercase sa o ajute.
E o poveste frumoasă despre prietenie și despre importanța fiecărei ființe, oricât de măruntă si de neputincioasă pare a fi.
Ilustrațiile, realizate de Jill McElmurry, sunt superbe!

Simt o mare bucurie când Filip îmi aduce o carte să i-o citesc, făcând mai întâi gestul intim al iubitorului de cărți: o deschide și îi miroase paginile.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Despre „Ce văd dragonii”

„Ce văd dragonii”, romanul meu pentru copii apărut la Polirom, în colecția Polirom Junior, în 2019, a primit o recenzie (atât în română, cât și în engleză) care m-a bucurat.  Mă bucur când primesc feedback de la cititori, ca tot omul, iar bucuria e și mai mare atunci când văd că dialogul dintre carte și cititor a mers bine, limpede. Copiez recenzia aici, pe blog, cu acordul Georgianei L. Gheorghe, autoarea ei, și mă duc pe balcon, cu binoclul și aparatul, dar nu cred că pozez vreo pasăre din comunitatea noastră azi, a bătut vântul tare, bate așa de trei zile, doar pe șoimul rândunelelor îl aud din când în când. „Este un roman scris de Diana Geacăr. Povestea se axează pe încercările unui grup de copii de a-și aduce aminte cine sunt în timp ce călătoresc în lumea jocurilor pe calculator. Autoarea își atrage cititorii prin stilul simplu care poate să fie înțeles de toți. Romanul în sine este un amestec de Aaron Stone, Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, Bezna. Povestitorii din cona

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,