Skip to main content

Dă-mi voie să-ți spun eu nu

În timp ce ne întorceam de la plimbare, un bărbat în vârstă s-a oprit în fața mea și a fiului meu. I-a zâmbit lui, apoi i-a cerut să-i dea mânuța să i-o pupe. Am intervenit imediat și am spus nu. Dezamăgit,  pe un ton de reproș, bărbatul i-a zis fiului meu, care își lăsase mâna jos: "A, nu te lasă mamica." Avea o problemă evidentă  (cu alcoolul sau cu mintea, sau cu amândouă),  dar putea să nu aibă niciuna. Că nu era prima dată când străini, chiar femei în vârstă, bunicuțe simpatice, i-au cerut să-i pupe mânuța.
Așa că, după ce a plecat, am avut, pentru prima oară, o mică discuție despre străin cu fiul meu, care va trebui dezvoltată în timp, iar eu am început să mă gândesc din nou la pornirea asta care mă scoate din minți.

Primul lucru pe care l-am observat când am devenit mamă a fost că toată lumea (rude, vecini, chiar și străini, dar ei sunt ușor de refuzat) vrea să atingă copilul. De la "Dă-mi-l și mie să-l țin", până la a-i aranja hainele sau părul.
Un timp, pe când era bebeluș, am asistat la manifestările astea, pentru că oamenilor li se pare atât de firesc să atingă copilul altcuiva, e atât de împământenită în ei pornirea asta, încât, în ochii lor, te transformi într-un sălbatic dacă spui nu.
Dar totul s-a schimbat într-o zi, când l-am văzut pe fiul meu stânjenit în timp ce o vecină îi dădea părul de pe frunte. Vecina băgase de seamă că fiului meu nu-i place, dar insista, dezamăgită de reacția lui. Iar fiul meu se uita la mine, așteptând să fac ceva, să-l scot din situația asta. La mine, mama lui, unul dintre oamenii în care și-a pus încrederea.
Pieptul mi s-a surpat când mi-am dat seama că, până atunci, îl trădasem.
Bineînțeles că, din clipa aia, am ales confortul lui emoțional.

Să facem niște exerciții de imaginație:
Nu te cunosc, nu-ți cunosc părinții, dar mi-e drag de tine. Tu, om mare, m-ai lăsa să te iau în brațe?
Sau nu mă cunoști, dar eu îi cunosc pe părinții tăi. Tu, om mare, m-ai lăsa să te mângâi pe cap?
Sau așa mi-e drag de tine că te iau pe sus și, vrei sau nu, te dau și altuia sa te țina în brațe, că și lui îi e drag.

Al treilea scenariu e legat de o altă scenă din realitate: o bonă ieșise cu copilul pe-afară, unde se întâlnise cu niște prietene, care nu mai puteau de dragul bebelușului, așa că îl pasau de la una la alta râzând. "Dă-mi-l și mie." Iar bebelușul nu avea pe nimeni care să spună, în locul lui, nu.
Se știe că atingerea este una dintee cele mai vechi forme de comunicare. Nu cumva transmiteau un mesaj greșit unui creier în formare? Că nu-i aparține corpul, de exemplu?

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe).  I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”,  Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife:  Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer”  (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009).  Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că